În Monitorul Oficial nr. 253 din 8 aprilie a fost publicată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 5 martie 2013 în Cauza Manolachi împotriva României (Cererea nr. 36.605/04).
Integral:
În Cauza Manolachi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 12 februarie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 36.605/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Petrică Manolachi (reclamantul), a sesizat Curtea la 1 septembrie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna O. A. Manolachi. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge, în special, de caracterul inechitabil al procedurii penale la finalul căreia a fost condamnat fără ca instanţele de apel şi de recurs să îl audieze personal, deşi fusese achitat de prima instanţă. De asemenea, acesta se plânge că nu s-a dat curs sesizărilor sale pe care le-a adresat parchetului cu privire la relele tratamente la care a fost supus.
4. La 4 martie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului, în conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele Camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în anul 1979 şi locuieşte în Valea Lupului.
A. Procedura penală pentru tâlhărie
7. La 27 aprilie 2002, reclamantul, acuzat de complicitate la tâlhărie săvârşită în data de 18 aprilie 2002, a fost interpelat de poliţie. Iniţial, a fost interogat în prezenţa avocatului său, între orele 7 şi 16, şi a negat faptele care i se imputau. Ulterior, a fost condus la sediul Poliţiei Municipiului Iaşi, unde ofiţerii de poliţie i-au cerut insistent, în absenţa avocatului său, să recunoască participarea sa la săvârşirea infracţiunii respective. Acesta a fost condus apoi în mai multe săli ale sediului poliţiei. Într-una dintre ele, o femeie în vârstă a arătat cu degetul în direcţia lui, într-un gest de recunoaştere. Potrivit reclamantului, din cauza refuzului său de a recunoaşte participarea la faptele pe care i le imputau ofiţerii de poliţie, aceştia din urmă au început să îl lovească. Guvernul neagă că reclamantul ar fi fost lovit
8. La 28 aprilie 2002, un procuror a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o durată de 30 de zile. În declaraţia dată în ziua respectivă în faţa procurorului, reclamantul s-a plâns că a fost lovit în ziua precedentă de un ofiţer de poliţie pe care îl putea identifica şi a solicitat să fie examinat de un medic. Reclamantul a negat orice participare la săvârşirea infracţiunii imputate şi a solicitat audierea a 6 martori care puteau confirma că l-au văzut în data de 18 aprilie 2002.
9. Procurorul însărcinat cu efectuarea cercetării nu a luat nicio măsură pentru ca reclamantul să fie examinat medical. Printr-o ordonanţă din 20 mai 2002 acesta a dispus audierea a 2 dintre martorii în apărare indicaţi de reclamant şi a respins celelalte capete de cerere, considerând că acestea nu constituiau probe pertinente.
10. Din depoziţiile celor 2 martori, care erau tatăl şi partenera reclamantului, reiese că, la data la care a avut loc tâlhăria pentru care reclamantul era urmărit penal, acesta se afla la domiciliul său.
11. La o dată neprecizată, poliţia a organizat o reconstituire a faptelor. Reclamantul nu a fost prezent. În opinia sa, poliţia şi parchetul încercau să ascundă urmele de violentă de pe corpul lui, care ar fi putut fi remarcate de martorii prezenţi la reconstituire.
12. Prin rechizitoriul din 22 mai 2002, G. şi D. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, iar reclamantul a fost trimis în judecată pentru complicitate.
13. La 13 iunie 2002, în cadrul primei şedinţe publice în faţa Tribunalului Iaşi (tribunalul), G. şi D. şi-au retras declaraţiile iniţiale făcute la poliţie, în care precizaseră că reclamantul participase la faptele care le erau imputate. Aceştia au recunoscut că au fost autorii faptelor, dar au negat orice implicare din partea reclamantului. G. şi D. şi-au explicat schimbarea de atitudine prin presiunile şi constrângerile fizice exercitate asupra lor de către ofiţerii de poliţie în timpul primelor interogatorii, care avuseseră loc la o oră târzie din noapte, într-un moment în care erau stresaţi, înfometaţi şi neasistaţi de niciun avocat. Aceştia au declarat că depoziţiile lor iniţiale erau justificate de faptul că poliţiştii îi informaseră că victima îl recunoscuse pe reclamant.
14. În timpul aceleiaşi şedinţe publice din 13 iunie 2002, reclamantul a reiterat că nu săvârşise faptele care îi erau imputate; acesta a declarat că îi cunoştea pe inculpaţii G. şi D., care erau foşti prieteni şi pe care în ultimul timp nu îi vedea decât foarte rar.
15. Prin Hotărârea din 19 decembrie 2002, Tribunalul Iaşi l-a achitat pe reclamant şi a dispus punerea sa în libertate. Tribunalul a arătat că afirmaţiile reclamantului potrivit cărora acesta nu fusese prezent la locul săvârşirii infracţiunii erau credibile. Tribunalul şi-a întemeiat hotărârea pe declaraţiile martorilor în apărare audiaţi în faţa sa, pe declaraţiile martorilor prezenţi la reconstituirea faptelor, pe declaraţiile celorlalţi inculpaţi, G. şi D., date tot în faţa instanţei, precum şi pe declaraţiile victimei şi ale fiului acesteia, prezentate de organele de cercetare penală. Tribunalul a reţinut în special că reconstituirea nu a avut loc în prezenţa reclamantului; instanţa a subliniat că singurul aspect ce rămânea de clarificat în speţă era acela dacă reclamantul fusese sau nu prezent la locul săvârşirii infracţiunii, dat fiind că ceilalţi 2 inculpaţi recunoscuseră faptele care le erau imputate. Reamintind că sarcina probei vinovăţiei învinuitului le revenea organelor de urmărire penală şi instanţei, tribunalul a concluzionat că răspunderea reclamantului nu fusese stabilită fără echivoc prin probele depuse la dosar. Instanţa l-a achitat pe reclamant făcând trimitere la principiul in dubio pro reo.
16. În motivarea Hotărârii din 19 decembrie 2002, tribunalul a reţinut, în urma unei erori de dactilografiere, data de 17 aprilie 2002 ca fiind data la care martorii în apărare au declarat că l-au văzut pe reclamant, deşi aceştia indicaseră data de 18 aprilie 2002 în depoziţiile lor. Reclamantul a solicitat instanţei îndreptarea acelei erori materiale (a se vedea procedura de la pct. 22 infra).
17. Parchetul a declarat apel împotriva Hotărârii din 19 decembrie 2002. În motivarea apelului, parchetul sublinia că era inexplicabil cum tribunalul, pentru a fundamenta hotărârea de achitare, a luat în considerare declaraţiile martorilor care l-ar fi văzut pe reclamant la 17 aprilie 2002, pe când infracţiunea care i se imputa avusese loc la 18 aprilie 2002.
18. Apelul a fost înregistrat la Curtea de Apel laşi (curtea de apei). Reclamantul s-a înfăţişat la toate şedinţele şi a fost asistat de avocaţi aleşi. În şedinţa din 30 octombrie 2003, curtea de apel a ascultat pledoariile avocatului, dar nu l-a audiat şi pe reclamant. Conform normelor de procedură, acestuia din urmă i s-a acordat ultimul cuvânt şi a avut posibilitatea să-şi susţină nevinovăţia. Curtea de apel nu i-a audiat pe martori care dăduseră declaraţii în faţa parchetului şi în primă instanţă.
19. Prin Hotărârea din 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel laşi a admis apelul parchetului, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru complicitate la tâlhărie. Fără să administreze noi mijloace de probă şi bazându-se exclusiv pe cele depuse la dosar de către organele de cercetare penală şi de către tribunal, curtea de apel a considerat că prima instanţă dăduse o interpretare eronată mijloacelor de probă depuse la dosar. Curtea de apel a respins în special declaraţiile tatălui şi ale concubinei reclamantului, motivând că aceştia au dorit să îi asigure un alibi reclamantului şi că nu au dovedit cum îşi amintiseră cu exactitate data incidentului din 18 aprilie 2002.
20. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii, susţinând că nu a săvârşit faptele care îi erau imputate.
21. Printr-o hotărâre definitivă din 18 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) a respins recursul şi a confirmat hotărârea pronunţată în apel, fără să administreze alte mijloace de probă. În faţa acestei instanţe, reclamantul a fost prezent şi a fost reprezentat de un avocat. În şedinţa publică din 18 mai 2004, avocatul reclamantului a pledat pentru menţinerea hotărârii de achitare, considerând-o corectă şi conformă cu probele aflate la dosar. Înalta Curte nu a adresat întrebări reclamantului şi nu a procedat la o nouă audiere a martorilor. Reclamantul a avut ultimul cuvânt şi s-a declarat nevinovat.
B. Cererea de îndreptare a erorii materiale
22. Prin Hotărârea din 27 octombrie 2004, instanţa a respins cererea reclamantului de îndreptare a erorii materiale care se strecurase în motivarea Hotărârii din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iaşi, care reţinuse data de 17 aprilie 2002, în loc de
18 aprilie 2002, ca fiind data la care martorii în apărare l-ar fi văzut pe reclamant la domiciliul său.
23. Hotărârea respectivă a fost infirmată prin Hotărârea din 23 noiembrie 2004 a Curţii de Apel laşi, care a admis cererea reclamantului.
24. Reclamantul a declarat recurs, solicitând anularea cererii de apel formulate de parchet împotriva Hotărârii din
19 decembrie 2002 a Tribunalului Iaşi. Acesta susţinea că, dacă nu ar fi existat eroarea materială strecurată în Hotărârea din 19 decembrie 2002, parchetul nu ar fi avut niciun argument pentru a declara apel împotriva hotărârii respective.
25. Părţile nu au precizat care a fost urmarea acestei proceduri.
C. Ancheta privind acuzaţiile de rele tratamente
26. La 5 august 2002, părinţii reclamantului au sesizat Parchetul Militar laşi cu o plângere împotriva a 4 ofiţeri de poliţie din cadrul Poliţiei Municipiului Iaşi, pe care îi acuzau că l-ar fi lovit pe reclamant în data de 27 aprilie 2002.
27. Parchetul Militar laşi a procedat la audierea reclamantului şi a părinţilor săi, precum şi a ofiţerilor de poliţie. Procesul-verbal din 28 aprilie 2002, care a fost întocmit în momentul arestării reclamantului şi nu menţiona nicio urmă de violenţă pe corpul acestuia, a fost de asemenea depus la dosarul parchetului militar.
28. Prin Ordonanţa din 4 septembrie 2002, confirmată la 11 septembrie 2002, Parchetul Militar laşi a dispus neînceperea urmăririi penale, motivând că mijloacele de probă depuse la dosar nu dovedeau că ofiţerii de poliţie l-ar fi lovit pe reclamant.
29. Nici reclamantul, nici părinţii săi nu au contestat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale.
D. Plângerea penală împotriva procurorului
30. La o dată neprecizată din 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel cu o plângere penală împotriva lui M., procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal care redactase pentru parchet motivele de apel împotriva hotărârii de achitare. Reclamantul l-a acuzat de abuz şi neglijenţă, deoarece apelul se baza, în principal, pe eroarea materială conţinută în hotărâre. Prin ordonanţele din 25 martie şi 3 iunie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a respins plângerea, motivând că M îşi îndeplinise îndatoririle profesionale şi a formulat mai multe motive de apel în afara celui indicat de reclamant.
II. Dreptul intern relevant
31. La data faptelor, Codul de procedură penală prevedea la art. 341 că instanţa dă ultimul cuvânt inculpatului în cadrul a ceea ce constituie ultima fază a cercetării judecătoreşti. Art. 341 alin. 2 prevedea mai exact următoarele:
„În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti.”
32. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală referitoare la competenţele instanţei de apel prevedeau următoarele la momentul faptelor:
„Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel.
În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate administra orice noi probe pe care le consideră necesare.
„Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: […]
2. admite apelul şi:
a) desfiinţează sentinţa primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre şi procedează potrivit art. 345 şi urm. privind judecata în fond; […].”
33. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală, în
vigoare ia momentul faptelor, referitoare la competenţele
instanţelor de recurs, precum şi modificările care au fost făcute în septembrie 2006 sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17—18, 26 iunie 2012).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
34. Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii penale, la finalul căreia a fost condamnat, după ce fusese achitat în primă instanţă, fără ca instanţele de apel şi de recurs să îi audieze personal nici pe el, nici pe martori. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
35. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, motivând că reclamantul nu a solicitat expres instanţelor de apel şi de recurs să îl audieze personal ori să îi audieze din nou pe martori.
36. Reclamantul combate acest argument. Acesta susţine că a epuizat căile de atac disponibile în dreptul intern ş că îi revenea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina de a verifica din nou probele din dosarul cauzei.
37. Curtea consideră că excepţia ridicată de Guvern implică două probleme strâns legate de cele din capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie. Astfel, aceasta consideră necesar să unească excepţia cu fondul (infra, pct. 52).
38. În continuare, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, aşadar, să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
39. Reclamantul susţine că instanţele care l-au condamnat aveau obligaţia legală de a-l audia personal şi că, mai mult, acestea nu i-au audiat pe martori şi nici nu au administrat noi mijloace de probă. Acesta afirmă că instanţele au exploatat în mod formalist eroarea materială survenită în hotărârea primei instanţe pentru a exclude depoziţiile anumitor martori, deşi ar fi trebuit să îi audieze personal.
40. Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat, în ansamblu, de un proces echitabil, deoarece a fost audiat de prima instanţa şi a putut prezenta în faţa acesteia toate mijloacele de probă pe care le-a considerat utile pentru apărarea sa. Referitor la procedurile apelului şi recursului, Guvernul subliniază că reclamantul nu a solicitat nici audierea sa în persoană, nici pe cea a martorilor, deşi beneficiase de consilierea unui avocat. În cadrul acestor proceduri, reclamantul a putut să îşi susţină punctul de vedere din moment ce a avut ultimul cuvânt. În cele din urmă, Guvernul susţine că temeiul condamnării reclamantului nu a fost reprezentat numai de declaraţia acestuia sau de declaraţiile martorilor, ci de ansamblul probelor.
41. Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 în cazul procedurii apelului depind de caracteristicile procedurii în cauză; este necesar să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul care revine instanţei de apel în ordinea juridică naţională. Atunci când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de întinderea competenţelor instanţei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia şi, mai ales, de natura chestiunilor pe care trebuia să le soluţioneze (Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23.002/07, pct. 36, 22 noiembrie 2011).
42. În plus, Curtea a hotărât că, atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134, şi Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII).
43. Curtea reaminteşte că a subliniat deja că, deşi dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţă semnificativă, acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanţă (Constantinescu, citată anterior, pct. 58). Revenind la faptele cauzei, Curtea reţine, în primul rând, că, deşi reclamantul a putut avea ultimul cuvânt în faţa Curţii de Apel Iaşi şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta nu a fost audiat oficial de către aceste instanţe.
44. Astfel, reiese din dosar că reclamantul a fost condamnat fără ca acesta sau martorii să fie audiaţi personal de către Curtea de Apel Iaşi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6, este necesar să se examineze rolul celor două instanţe şi natura problemelor pe care acestea trebuiau să le judece (Popa şi Tănăsescu împotriva României, nr. 19.946/04, pct. 47, 10 aprilie 2012).
45. Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală în vigoare la data faptelor, instanţa sesizată cu apelul nu era obligată să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, ci doar avea această posibilitate (supra, pct. 32). În speţă, Curtea de Apel Iaşi s-a prevalat de această posibilitate şi a desfiinţat hotărârea de achitare a reclamantului. Aspectele pe care această instanţă a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau, în speţă, un caracter faptic predominant, ceea ce ar fi justificat audierea inculpatului, cu atât mai mult cu cât a fost prima instanţă care l-a condamnat. Din documentele aflate la dosar reiese că reclamantul nu a fost audiat personal în apel. Reiese, de asemenea, că instanţa de apel nu i-a audiat din nou pe martori şi a folosit declaraţiile date de aceştia din urmă în faţa poliţiei şi parchetului, cu toate că unii dintre aceştia îşi retrăseseră declaraţiile în faţa tribunalului.
46. Referitor la rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs într-o procedură penală, precum cea din speţă, Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe în această privinţă. În cauzele Dănilă împotriva României (nr. 53.897/00, pct. 38, 8 martie 2007) şi Găitănaru (citată anterior, pct. 30), Curtea a constatat că procedura în faţa jurisdicţiei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond şi că Înalta Curte putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a realizat o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii interesate, administrând, după caz, noi mijloace probatorii.
47. Aceste constatări se impun şi în prezenta cauză, în măsura în care aspectele pe care curtea de apel şi Înalta Curte au trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamantului aveau un caracter pur faptic. Mai precis, era necesar să se pronunţe cu privire la prezenţa reală a reclamantului la locul infracţiunii în data de 18 aprilie 2002. Mai mult, acest element faptic era decisiv pentru a stabili vinovăţia reclamantului (mutatis mutandis, Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, pct. 35,10 martie 2009).
48. Reclamantul a fost găsit vinovat pe baza unor mărturii care, ele însele, fuseseră suficiente să determine tribunalul să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei formulate împotriva sa pentru a motiva achitarea sa (Găitănaru, citată anterior, pct. 34). În aceste condiţii, omisiunea curţii de apel şi a Înaltei Curţi de a-i audia pe reclamant şi pe martori înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat semnificativ dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât apelul parchetului era motivat de diferenţa dintre data reţinută în transcrierile declaraţiilor martorilor apărării şi data incidentului. Reclamantul subliniase că această diferenţă era o eroare materială, după cum Curtea de Apel Iaşi a recunoscut de altfel în Hotărârea din 23 noiembrie 2004 (supra, pct. 23).
49. Curtea observă că, atunci când curtea de apel şi Înalta Curte au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea iniţială de achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Jurisprudenţa Curţii subliniază în acest sens că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor în faţa instanţei care se pronunţă în ultimul grad cu privire la acuzaţie constituie o garanţie a unui proces echitabil, în măsura în care observaţiile instanţei cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe pentru acuzat [a se vedea P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37.442/97, 9 iulie 2002, şi, mutatis mutandis, Pittkänen împotriva Finlandei, nr. 30.508/96, pct. 62—65, 9 martie 2004, precum şi Milan împotriva Italiei (dec.), nr. 32.219/02, 4 decembrie 2003].
50. În măsura în care Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a cerut audierea sa şi a martorilor, Curtea consideră că jurisdicţia de recurs era obligată să ia din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu o solicitase în mod expres (Dănilă, citată anterior, pct. 41, precum şi Găitănaru, citată anterior, pct. 34). În orice caz, Curtea reţine că reclamantului nu i se poate imputa vreo lipsă de interes faţă de procesul său (a contrario, Bragadireanu împotriva României, nr. 22.088/04, pct. 110, 6 decembrie 2007).
51. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunţată fără audierea sa în persoană de către instanţele de apel şi de recurs şi fără audierea martorilor, cu toate că reclamantul fusese achitat în primă instanţă, nu se conformează cerinţelor unui proces echitabil.
52. Prin urmare, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern (supra, pct. 37) şi hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
53. Reclamantul denunţă o încălcare a art. 3 din Convenţie ca urmare a faptului că nu s-a luat nicio măsură faţă de acuzaţiile de rele tratamente pe care le-a formulat în faţa parchetului, unde a solicitat să fie examinat de către un medic. Acesta susţine, de asemenea, că a sesizat Parchetul Militar laşi, care i-a solicitat să prezinte un certificat medico-legal în susţinerea acuzaţiilor pe care le formulase, deşi acesta precizase că ofiţerii de poliţie i-au refuzat examinarea medicală.
54. Guvernul ridică o excepţie de neepuizare a căilor de atac interne, motivând că reclamantul nu a făcut plângere penală împotriva ofiţerilor de poliţie, şi susţine că reclamantul nu a fost oficial parte ia plângerea formulată de părinţii săi. În subsidiar, Guvernul susţine că acest capăt de cerere este tardiv, deoarece reclamantul nu a sesizat Curtea în termen de 6 luni de la Ordonanţa din 11 septembrie 2002 a Parchetului Militar laşi.
55. Pe fond, Guvernul susţine că părinţii reclamantului au depus plângerea penală cu întârziere şi că totuşi autorităţile au reacţionat procedând la audierea reclamantului, a părinţilor săi şi a ofiţerilor de poliţie, precum şi la examinarea altor probe şi consideră că ancheta a fost efectivă.
56. Curtea observă că reclamantul nu a făcut plângere penală împotriva ofiţerilor de poliţie pe care îi acuza că l-au lovit în noaptea de 27 aprilie 2002 şi că nu a prezentat nicio justificare pentru lipsa sa de diligenţă. Curtea reţine că în timpul interogatoriului iniţial, din 27 aprilie 2002, şi ulterior în cadrul procedurii judiciare reclamantul a avut acces la consilierea mai multor avocaţi aleşi. De asemenea, acesta a putut face plângere penală împotriva procurorului care redactase motivele de apel împotriva hotărârii de achitare.
57. Chiar şi în ipoteza în care reclamantul ar fi sesizat indirect autorităţile prin intermediul plângerii penale depuse de părinţii săi, Curtea reţine că acest capăt de cerere este inadmisibil din motivele specificate mai jos.
58. Curtea subliniază că Parchetul Militar laşi a emis, la 11 septembrie 2002, o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale şi că, din data de 1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală prevedea o nouă cale de atac împotriva actelor procurorului, mai precis cea introdusă prin art. 2781. În temeiul acestor modificări legislative, reclamantul dispunea de un termen de un an de la data de 1 ianuarie 2004 pentru a contesta în faţa instanţei Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002, Curtea reaminteşte că a stabilit deja caracterul efectiv al acestei căi de atac, în ciuda faptului că ea a devenit disponibilă după introducerea cererii în faţa sa (Stoica împotriva României, nr. 42.722/02, pct. 105—109, 4 martie 2008, şi Chiriţă împotriva României, nr. 37.147/02, pct. 99, 29 septembrie 2009).
59. În speţă, reclamantul nu a afirmat că nu avusese cunoştinţă de decizia Parchetului Militar laşi sau că el ori părinţii săi fuseseră împiedicaţi din motive obiective să depună plângere în faţa instanţei (a contrario, Chiriţă, citată anterior, pct. 100).
60. De asemenea, Curtea reţine că noua cale de atac a devenit disponibilă, precum în cauzele Stoica şi Chiriţă, citate anterior, la mai puţin de 3 ani de la data incidentelor; această perioadă nu este suficient de lungă ca să afecteze serios capacitatea martorilor şi a persoanelor implicate în incidente de a-şi aminti evenimentele în cauză [a contrario, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49.234/99, pct. 56, 26 aprilie 2007].
61. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie declarat inadmisibil în temeiul art. 35 § 3 şi § 4 din Convenţie,
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
62. Reclamantul se plânge, de asemenea, că a fost maltratat de poliţie şi invocă art. 3 din Convenţie. Din perspectiva art. 5 § 1 şi § 3 din Convenţie, acesta se plânge că arestarea sa preventivă a fost dispusă de un procuror, nu de un judecător. Acesta invocă totodată încălcarea art. 7 § 1 din Convenţie ca urmare a faptului că a fost condamnat pentru o infracţiune la săvârşirea căreia, conform afirmaţiilor sale, nu a participat. Citând art. 7, 8 şi 14 din Convenţie, acesta se plânge că prin condamnarea sa prezumtiv injustă s-a adus atingere onoarei şi demnităţii sale, precum şi celei a familiei sale.
63. Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea consideră că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
64. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
65. Reclamantul solicită 1.400.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit ca urmare a imposibilităţii de a-şi termina studiile, de a avea un contract de muncă în bună şi cuvenită formă şi de a-şi întreţine copilul minor, precum şi a torturilor şi tratamentelor inumane şi degradante cărora le-a căzut victimă. Acesta solicită, de asemenea, 1.500.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el şi familia sa.
66. Guvernul consideră exorbitante aceste sume. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, Guvernul susţine că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi obiectul prezentei cauze. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare şi că, în orice caz, sumele cerute nu concordă cu jurisprudenţa Curţii în materie.
67. Curtea subliniază că unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil la Curtea de Apel Iaşi şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins de reclamant.
68. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil şi, pronunţându-se în echitate, conform art. 41 din Convenţie, îi acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
69. De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la solicitarea persoanei în cauză reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (a se vedea Gençel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privinţă, se constată că art. 4081 din Codul de procedură penală permite revizuirea unei hotărâri pronunţate în plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (a se vedea, de asemenea, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, pct. 98, 29 martie 2007).
B. Cheltuieli de judecată
70. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
71. În lipsa cererii reclamantului, Curtea decide să nu îşi acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
72. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA:
1. uneşte cu fondul excepţia preliminară ridicată de Guvern referitoare la neepuizarea căilor de atac interne cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi o respinge;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 martie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE
JOSEP CASADEVALL
Grefier,
Santiago Quesada