Decizia Curţii Constituţionale nr. 473 din 21 noiembrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 659 alin. (3) din Codul de procedură civilă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 30 din 15 ianuarie a.c.
Textul deciziei:
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 659 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 310D/2013.
La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu împuternicire depusă la dosar.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Avocatului Poporului, care arată că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat, ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea, se mai afirmă că se încalcă rolul Ministerului Public, aşa cum a fost reliefat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv în Decizia nr. 71 din 5 martie 2002.
Reprezentantul Avocatului Poporului arată că soluţia legislativă depăşeşte cadrul constituţional prin conferirea unor competenţe în sarcina procurorului, în faza executării silite. Or, reglementările de până acum stabileau posibilitatea intervenţiei procurorului în cauze civile numai în cazuri speciale. Dispoziţiile legale criticate impun participarea procurorului în orice tip de cauză, însă, executorul judecătoresc dispune de suficiente instrumente şi garanţii pentru a putea duce la îndeplinire sarcinile ce îi revin, fără a mai fi nevoie de concursul procurorului.
Reprezentantul Ministerului Public arată că excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului este întemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate încalcă principiile înscrise în art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, art. 131 alin. (1) din Constituţie referitor la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară şi art. 132 alin. (1) din Constituţie referitor la principiul imparţialităţii care trebuie să guverneze activitatea procurorilor. Totodată, aceste dispoziţii legale nu corespund criteriilor de previzibilitate şi claritate a legii.
Prin dispoziţiile legale criticate se instituie, în faza execuţională a procesului civil, obligaţia Ministerului Public de a întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, anumite diligente care nu corespund naturii instituţionale şi funcţionale a parchetelor în materie civilă, astfel cum aceasta a fost afirmată prin acte juridice adoptate de structurile Consiliului Europei şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, ele plasează Ministerul Public în sfera intereselor private, şi nu a intereselor generale ale societăţii, transferând, în acelaşi timp, rolul procurorului într-un domeniu de acţiune în care acesta nu are competenţe.
Executorul judecătoresc are la dispoziţie o serie de instrumente puse la dispoziţie de lege pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile. Astfel, art. 659 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că, la cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi, potrivit legii, au îndatorirea de a comunica în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării.
În cazul refuzului sau al omisiunii entităţii solicitante de a comunica, din motive imputabile, datele sau informaţiile necesare executorului judecătoresc, acesta din urmă sau partea interesată în executare poate solicita instanţei de executare aplicarea unei amenzi judiciare
Totodată, executorul judecătoresc sau persoana interesată în executare poate cere instanţei de executare obligarea celui care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea executării silite prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau art. 188 din acelaşi cod, la acoperirea prejudiciului material sau moral cauzat prin amânare [art. 659 alin. (1) coroborat cu art. 189 din Codul de procedură civilă].
Potrivit art. 659 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instituţiile publice trebuie să îi comunice de îndată, în scris, executorului judecătoresc, la cererea acestuia, datele şi informaţiile pe care le administrează, apreciate de executor ca fiindu-i necesare pentru desfăşurarea executării, chiar dacă prin legi speciale s-ar dispune altfel, iar neîndeplinirea acestei obligaţii poate fi, de asemenea, sancţionată în cadrul procedurii prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi art. 189 din acelaşi act normativ.
Pe de altă parte, în vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, art. 659 alin. (5) din Codul de procedură civilă îi conferă executorului judecătoresc acces liber la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date despre bunurile susceptibile de urmărire silită la care se referă art. 154 alin. (8) din acelaşi cod, adică acelea care rezultă din bazele de date electronice sau alte sisteme de informare deţinute de autorităţi şi instituţii publice.
Prevederile legale criticate afectează echilibrul procedurii în favoarea creditorului, ridicând şi o problemă de constituţionalitate din perspectiva respectării principiului imparţialităţii care trebuie să guverneze conduita procurorului în activitatea judiciară, potrivit art. 132 din Constituţie. Implicarea Ministerului Public în această procedură, prin parcurgerea aceloraşi etape, deja întreprinse de executor, destabilizează echilibrul procesual şi afectează imparţialitatea procurorului, întrucât, din perspectiva debitorului, creditorul apare ca fiind apărat de doi agenţi învestiţi cu prerogative de putere publică (executorul judecătoresc şi procurorul), iar, pe de altă parte, este incontestabil că procurorul ar acţiona, în această situaţie, în calitate de „parte alăturată“ creditorului, ceea ce nu poate fi admis nici din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
Pentru a susţine argumentele sale, reprezentantul Ministerului Public a menţionat mai multe documente internaţionale, cum ar fi: Recomandarea nr. 1604 (2003) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la rolul procurorului într-un stat de drept, Opinia nr. 3 (2008) a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni privind rolul serviciilor de procuratură în afara domeniului justiţiei penale, Recomandarea nr. 11 (2012) cu privire la rolul procurorilor în sistemul de justiţie extrapenală, adoptată de către Comitetul de miniştri ai statelor membre ale Consiliului Europei, Raportul Comisiei europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia) privind standardele europene referitoare la independenţa sistemului judiciar, adoptat la 17–18 decembrie 2010, precum şi Ghidul european al eticii şi conduitei procurorilor (Ghidul de la Budapesta), adoptat la Conferinţa Procurorilor Generali din Europa, la 31 mai 2005.
Reprezentantul Ministerului Public mai menţionează şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Menchinskaya împotriva Rusiei, paragraful 27), precum şi pe aceea a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 68 din 3 februarie 2005).
Se mai arată că dispoziţiile legale criticate nu îndeplinesc cerinţele de previzibilitate impuse de principiul respectării dreptului la un proces echitabil.
Astfel, în circumstanţierea scopului obligaţiei de diligenţă, a finalităţii urmărite prin atribuţiile instituite în sarcina procurorului, legiuitorul a utilizat o enumerare exemplificativă din care ar rezulta că acţiunea procurorului s-ar putea circumscrie identificării oricăror bunuri mobile şi/sau imobile susceptibile de urmărire silită. Circumstanţiind într-o astfel de manieră conţinutul obligaţiei de diligenţă, textul nu indică şi mijloacele procesuale pe care procurorul le-ar putea folosi, pentru obţinerea acestor informaţii, mai ales că, prin ipoteză, obligaţia sa pozitivă devine activă atunci când entităţile solicitate în precedent de executorul judecătoresc au comunicat că nu deţin datele sau informaţiile solicitate ori au refuzat să le ofere.
Mai mult, în considerarea organizării Ministerului Public, ca o structură ierarhizată, textul nu precizează cărei unităţi de parchet îi revine competenţa materială şi teritorială de a efectua aceste verificări.
Soluţia legislativă criticată nu are în vedere faptul că, pe de o parte, rolul procurorului se manifestă plenar şi preponderent în procesul penal, iar, pe de altă parte, în procesul civil, acesta este limitat constituţional doar la nivelul activităţii judiciare.
Se mai arată că trebuie pusă în discuţie şi utilitatea practică a unui dublu demers în acelaşi scop (atât intervenţia executorului judecătoresc, cât şi a procurorului), precum şi necesitatea economisirii resurselor de timp şi a celor materiale. În atare manieră se impune a fi examinate competenţele funcţionale ale procurorilor în materie penală, în mod preponderent competenţa de a conduce şi supraveghea activitatea poliţiei judiciare, în condiţiile în care activitatea procurorului de urmărire penală este mai redusă, fiind determinată în principal de raţiuni de complexitate (competenţă materială) sau de calitatea părţilor.
În concluzie, reprezentantul Ministerului Public arată că dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Adresa nr. 1.705 din 7 mai 2013, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 659 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că normele legale criticate sunt contrare prevederilor constituţionale, întrucât contravin rolului Ministerului Public, aşa cum reiese din lectura dispoziţiilor constituţionale şi interpretarea dată de Curtea Constituţională aceloraşi dispoziţii.
Astfel, se arată că prin Decizia nr. 71 din 5 martie 2002 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a reţinut că „atribuţiile Ministerului Public se exercită, în principal, în activitatea judiciară penală. În cadrul procesului penal este prezent în mod evident interesul societăţii de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni. De aceea, prevederile art. 131 alin. (1) reprezintă fundamentul constituţional al dispoziţiilor procesual-penale prin intermediul cărora procurorul reprezintă interesele generale ale societăţii, existente în cadrul raporturilor juridice penale de conflict, şi contribuie la apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor persoanei.“
În opinia Avocatului Poporului, apărarea intereselor generale ale societăţii şi a ordinii de drept se realizează îndeosebi prin rolul pe care procurorul îl exercita în procesul penal.
Or, soluţia legislativă instituită de noul Cod de procedură civilă depăşeşte limitele constituţionale ale rolului Ministerului Public în activitatea judiciară, transferând în sarcina procurorului atribuţii în domeniul executării silite, prin efectuarea, la cererea executorului judecătoresc, a unor demersuri în scopul aflării informaţiilor necesare executării, în special, în vederea identificării entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită.
Dând expresie rolului Ministerului Public în activitatea judiciară, legiuitorul a incriminat prin dispoziţiile art. 287 alin. (1) lit. b) şi c) din viitorul Cod penal fapta de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti săvârşită prin refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care este obligat să îndeplinească un anumit act, precum şi prin refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către persoanele care au această obligaţie conform legii.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că intervenţia procurorului în acest context corespunde rolului pe care Ministerul Public trebuie să-l aibă în materia executării hotărârilor judecătoreşti civile. În opinia sa, stabilirea unor demersuri în faza executării silite în sarcina Ministerului Public trebuie realizată în limitele impuse de Legea fundamentală, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De aceea, se consideră că legiuitorul trebuie să asigure cadrul legal care să permită intervenţia procurorului în cauzele civile doar în anumite situaţii, atunci când apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor civile şi doar după epuizarea, de către executorul judecătoresc, a tuturor mijloacelor juridice prevăzute de lege pentru executarea hotărârilor judecătoreşti civile.
Reglementările actuale, în ansamblul lor, stabilesc posibilitatea intervenţiei procurorului în procesul civil în cazurile speciale (minori, persoane puse sub interdicţie şi dispăruţi), lăsând la dispoziţia acestuia dreptul de a decide asupra necesităţii intervenţiei în măsura în care aceasta este justificată pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă din 1865. Or, textul criticat impune prezenţa procurorului în orice cauză civilă, dacă executorul judecătoresc o consideră necesară.
Mai mult, prin Recomandarea nr. 1604 (2003) cu privire la rolul parchetului într-o societate democratică guvernată de statul de drept, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat că diferitele atribuţii ale procurorilor, din afara domeniului penal, „oferă motiv de îngrijorare cu privire la compatibilitatea lor în raport cu principiile de bază ale Consiliului Europei“ şi că „este esenţial ca atribuţiile şi responsabilităţile procurorilor să fie limitate la efectuarea urmăririi penale cu privire la infracţiuni şi la rolul general de apărare a interesului public prin mijloacele sistemului de justiţie penală, iar pentru îndeplinirea unor alte atribuţii să fie stabilite organisme separate, localizate în mod adecvat şi efectiv“.
Codul de procedură civilă pune la dispoziţia executorului judecătoresc mai multe mijloace procedurale, menite să asigure executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti, precum şi de a obţine sancţionarea debitorului, prin instanţa de executare. Intervenţia procurorului poate fi justificată doar în anumite cazuri bine motivate şi numai atunci când acesta apreciază că este necesară pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Menchinskaya împotriva Rusiei) a reţinut că participarea procurorului în procesele civile trebuie întotdeauna să aibă un rol excepţional, iar rolul procurorului nu trebuie să fie predominant, intervenţia sa putând fi acceptată numai atunci când obiectivul acestui proces nu poate sau cu greu poate fi atins altfel; participarea procurorului poate fi justificată în situaţia în care motive de interes public şi/sau legalitate a deciziilor impun acest lucru; protejarea drepturilor şi intereselor grupurilor dezavantajate ale societăţii care nu-şi pot exercita drepturile poate fi un motiv excepţional pentru intervenţia procurorului; procurorii nu ar trebui sa aibă puteri decizionale în afara domeniului penal sau să li se confere mai multe drepturi în faţa instanţei decât părţilor.
În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin şi prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Astfel, textul constituţional instituie o obligaţie generală, impusă tuturor subiecţilor de drept, inclusiv autorităţii legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală a ţării şi, totodată, să garanteze eficienţa legislaţiei adoptate. Pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută şi înţeleasă, iar pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, aşadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi.
În strânsă legătură cu principiul general al legalităţii, prevăzut de textul constituţional menţionat, s-a conturat, pe calea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale a României, un alt principiu, şi anume cel al securităţii juridice, care cuprinde în trăsăturile sale şi exigenţa accesibilităţii şi previzibilităţii legii.
Având în vedere aceste elemente, se apreciază că textul legal criticat, atribuind un rol pur execuţional Ministerului Public în sensul de a întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru identificarea informaţiilor necesare realizării executării, nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu reglementează mijloacele procedurale pe care Ministerul Public le are la îndemână în vederea îndeplinirii obligaţiei de diligenţă stabilită de lege, nu prevede actele şi măsurile procesuale pe care procurorul le poate dispune în acest sens, nu stabileşte modul de contestare a măsurilor dispuse şi nu precizează în sarcina cărui parchet din cadrul Ministerului Public revine competenţa îndeplinirii obligaţiei.
În final, Avocatul Poporului solicită să se constate că prevederile art. 659 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care permit intervenţia procurorului în faza executării silite doar în cazurile în care acesta apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi numai după epuizarea de către executorul judecătoresc a tuturor mijloacelor juridice prevăzute de lege, în vederea punerii în executare a titlurilor executorii.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se arată că statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, rolul acestuia în executarea silită fiind stabilit prin art. 626 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Legiuitorul constituant a înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului general, care să vegheze la aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără ca aceasta să atragă dezechilibrarea procesului în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecăţii.
Procurorul fiind, prin natura sa, un organ al legii, un reprezentant al interesului general al societăţii în activitatea judiciară, prezenţa lui în procesul civil este cât se poate de firească şi nu urmăreşte transformarea procurorului într-un avocat al uneia din părţi ori, cum este cazul excepţiei de faţă, într-un executor judecătoresc, ci trasează rolul acestuia de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi ne aflăm în domeniul dreptului civil, privat, este de netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, rolul de protector al intereselor generale revenind în activitatea judiciară, potrivit Constituţiei, procurorului.
Şi în noua reglementare procesual-civilă procurorul îşi păstrează calitatea de organ al statului care veghează la respectarea legii în activitatea de judecată, calitate în care poate participa, în condiţiile legii, la orice proces civil, poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor şi poate exercita căile de atac, în condiţiile legii.
În virtutea calităţii sale, de reprezentant al intereselor generale ale societăţii în activitatea judiciară, procurorul participă, în condiţiile legii, la toate fazele procesului civil, astfel că poate solicita chiar punerea în executare a hotărârilor, aşa cum reiese şi din dispoziţiile art. 92 alin. (5) din Codul de procedură civilă, privind modalităţile de participare a Ministerului Public în procesul civil.
De altfel, în lumina dispoziţiilor art. 63 lit. d)–g) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.
În acest context, Guvernul apreciază că formele de manifestare ale rolului procurorului în procesul civil sunt largi, nefiind rezumate la o formă singulară de participare. Fără a intra în conflict cu normele constituţionale, prevederile legale criticate au ca scop tocmai consolidarea rolului Ministerului Public în faza executării silite, rol activ reglementat de numeroase alte dispoziţii legale.
Astfel, printre „participanţii la executarea silită“ enumeraţi de art. 643 din Codul de procedură civilă se regăseşte la pct. 6 al alin. (1) şi Ministerul Public, atribuţiile acestuia în faza executării silite fiind expres prevăzute cu titlu de principiu în art. 657, conform căruia Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii, executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, iar în cazurile anume prevăzute de lege, poate să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.
Diligenţele ce urmează a fi întreprinse de Ministerul Public au caracter subsidiar, executorul judecătoresc, în exercitarea rolului sau activ, având sarcina de a solicita informaţii debitorului, creditorului şi terţilor în vederea lămuririi în mod complet asupra veniturilor şi bunurilor urmăribile ale debitorului. Astfel, executorul judecătoresc apelează la sprijinul Ministerului Public dacă terţii sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, din textul citat reieşind că apelul către Ministerul Public nu va fi unul ordinar, uzual, ci unul subsecvent.
În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate legată de mijloacele procedurale pe care Ministerul Public le are la îndemână pentru îndeplinirea obligaţiei de diligenţă stabilite de art. 659 alin. (3) din Codul de procedură civilă, se apreciază că această critică nu este una de constituţionalitate a textului incriminat, reprezentând mai degrabă o chestiune de aplicare a legii, iar nu de concordanţă a acesteia cu principiile constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 659 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dispoziţii ce au următoarea redactare: „Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită.“
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi în art. 131 alin. (1) privind rolul Ministerului Public.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate prin prisma criticilor formulate de Avocatul Poporului şi a concluziilor reprezentantului Ministerului Public, Curtea constată că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi enunţate în continuare.
Curtea reţine că Avocatul Poporului a invocat, în primul rând, încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Curtea constată că, pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita.
În acest sens, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).
Ca atare, analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt neclare şi lipsite de previzibilitate.
A. Ele suntneclare, întrucât creează falsa impresie că Ministerul Public s-ar putea afla sub controlul executorului judecătoresc în faza executării silite a unui proces. În acest context, trebuie reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Constituţia României,„Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.“ Mai mult, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, „Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice“.
Este adevărat că, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dar dispoziţiile legale criticate transferă în sarcina procurorului atribuţii în domeniul executării silite, prin efectuarea, la cererea executorului judecătoresc, a unor demersuri concrete, ceea ce duce la instituirea unor raporturi de subordonare între executorul judecătoresc, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte.
Curtea reţine că legiuitorul poate atribui anumite competenţe procurorului în această fază a procesului civil, chiar dacă atribuţiile Ministerului Public se exercită, în principal, în activitatea judiciară penală (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002). Acest lucru trebuie realizat însă cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.
Desigur, legiuitorul are posibilitatea de a institui diverse mecanisme care să presupună şi implicarea organelor de cercetare penală, în condiţiile în care Ministerului Public i s-ar putea adresa, în faza executării silite, o solicitare pentru a obţine informaţiile dorite. Aceste mecanisme trebuie, însă, să prevadă posibilitatea procurorului de a aprecia asupra necesităţii intervenţiei sale, în raport cu interesele generale ale societăţii, necesitatea apărării ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor [potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie].
Oricare ar fi opţiunea legislativă viitoare a legiuitorului, acesta trebuie să ţină cont, în afară de prevederile constituţionale menţionate, şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi, de exemplu, Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Menchinskaya împotriva Rusiei, paragraful 35. Astfel, potrivit acestei jurisprudenţe, intervenţia procurorului în procesul civil poate fi justificată de anumite circumstanţe, cum ar fi protecţia unor grupuri vulnerabile – copii, persoane cu dizabilităţi – despre care se presupune că nu îşi pot apăra singure interesele, atunci când numeroşi cetăţeni sunt afectaţi de anumite fapte sau interesele statului trebuie să fie protejate.
De altfel, în acelaşi sens, s-a mai pronunţat Curtea Constituţională atunci când a reţinut că, în ceea ce priveşte procesul civil, acesta este prin natura sa un proces în care se confruntă interese private. De aceea, pe cale de consecinţă, în mod obiectiv, rolul Ministerului Public este mai redus (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 5 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 10 mai 2002).
Această îndatorire a legiuitorului decurge din faptul că România a devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în urma ratificării ei prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, asumându-şi obligaţia de a respecta prevederile acestei convenţii, precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestei convenţii, în limitele prevăzute de această convenţie, în conformitate cu prevederile art. 46, potrivit cărora „Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi“ (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011).
Aşadar, Curtea constată că aceste mecanisme ar putea interveni numai în cazuri strict determinate şi numai după epuizarea de către executorul judecătoresc a tuturor mijloacelor juridice prevăzute de lege, în vederea punerii în executare a titlurilor executorii [de exemplu, acesta are la dispoziţie instrumentele legale prevăzute de art. 659 alin. (1) coroborat cu art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi art. 189 din Codul de procedură civilă].
B. Dispoziţiile legale suntlipsite şi de previzibilitate, întrucât, aşa cum arată şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate, ele nu reglementează mijloacele procedurale pe care Ministerul Public le are la îndemână în vederea îndeplinirii demersului prevăzut de lege, nu prevăd actele şi măsurile procesuale pe care procurorul le poate dispune în acest sens, nu stabilesc modul de contestare a măsurilor dispuse şi nu precizează în sarcina cărui parchet din cadrul Ministerului Public revine competenţa îndeplinirii măsurii [având în vedere, cu privire la cel din urmă aspect reţinut, art. 650 alin. (1) şi art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă].
De asemenea, Curtea remarcă faptul că dispoziţiile legale criticate nu sunt însoţite de prevederi legale (care se pot regăsi şi într-un act normativ separat) care să aloce resursele umane şi materiale necesare (eventual suplimentare) de natură să asigure aplicarea în mod eficient a măsurilor legale. Exigenţele statului de drept impun adoptarea unui cadru legislativ integrat care să permită aplicarea efectivă şi eficientă a dispoziţiilor legale, astfel încât drepturile şi/sau măsurile prevăzute să nu fie teoretice şi iluzorii.
În aceste condiţii, Curtea constată încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1).
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1–3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 şi 32 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 659 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae