În Monitorul Oficial nr. 475 din 31 iulie 2013 a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 333 din 26 iunie 2013, prin care Curtea „respinge ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 80 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Democrat Liberal, Uniunii Democrate Maghiare din România şi Partidului Poporului – Dan Diaconescu, şi constată că pct. 6.4 şi pct. 6.10 din anexa la Legea privind Memorandumul de înţelegere încheiat între statul român şi The Rompetrol Group N.V., semnat la Bucureşti la 15 februarie 2013 sunt constituţionale, în raport de criticile formulate”.

Timp de 10 zile puteti evalua GRATUIT continutul Bibliotecii Legislative Legalis 2.0. Legislatie consolidata, Jurisprudenta romaneasca si europeana, Doctrina, Reviste online, Bibliografie

Judecătorul Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru a formular o opinie separată la această decizie, opinie al cărei text integral îl redăm mai jos:

„OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 333 din 26 iunie 2013, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Memorandumului de înţelegere încheiat între Statul român şi The Rompetrol Group N.V., semnat la Bucureşti la 15 februarie 2013, trebuia admisă pentru următoarele motive:

Obiecţia vizează Legea privind Memorandumul de înţelegere încheiat între Statul român şi The Rompetrol Group N.V., semnat la Bucureşti la 15 februarie 2013, care se referă la modalitatea de stingere a unor litigii dintre Rompetrol Group N.V. şi statul român.

Cu titlu preliminar, precizăm că, deşi încheierea este denumită „Memorandum de înţelegere“, în realitate nu este vorba despre un memorandum guvernat de dreptul internaţional public şi implicit de Legea nr. 590/2003 privind tratatele, care pune în practică dispoziţiile constituţionale care fac referire la încheierea unor documente internaţionale, ci este vorba despre o înţelegere de drept privat, definită contract de stat.

Astfel, potrivit art. 1 lit. o) din Legea nr. 590/2003, contractul de stat este „o înţelegere încheiată de către statul sau Guvernul român, precum şi de ministere sau alte autorităţi ale administraţiei publice centrale cu alt stat, guvern, organizaţie internaţională, respectiv cu instituţii financiare sau alte entităţi ce nu au calitatea de subiect de drept internaţional în domeniul economic, comercial, financiar şi în alte domenii şi care nu este guvernată de dreptul internaţional public“.

Aşadar, orice contract încheiat de autorităţile române cu o persoană juridică în domeniul economic, comercial sau financiar este un contract de stat, care este un act de drept privat, guvernat de actele normative în materie în acel domeniu. Orice înţelegere a statului ori a organelor sale cu orice entitate de drept privat (de exemplu, un contract de achiziţii, un contract de privatizare, de parteneriat etc.) este supusă regulilor de drept pe care aceştia decid să le aleagă ca lege aplicabilă. Dacă din anumite motive (de exemplu, dacă persoana juridică are sediul în străinătate) raportul juridic are şi elemente de extraneitate, se vor aplica regulile de drept internaţional privat.

Înţelegerea materializată în aşa-numitul „Memorandum de înţelegere“ conţine clauze care se regăsesc în legislaţia română. Astfel, statul român, prin organele sale reprezentative, se obligă să renunţe la anumite litigii şi la unele măsuri provizorii (ridicarea unor sechestre), iar partenerul privat să participe la un proces viitor de privatizare şi să facă investiţii în România (obligaţii fără sancţiune juridică, de altfel).

Or, legea, ca act juridic al Parlamentului trebuie să reglementeze relaţii sociale generale ori să ratifice acorduri, tratate ori alte înţelegeri internaţionale, iar nu să valideze Înţelegeri între unele organe executive ale statului şi persoane juridice de drept privat.

Referitor la aceste aspecte, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005 şi a statuat că: „Chiar în absenţa unei prevederi prohibitive exprese, este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ, natura primară a reglementărilor pe care le conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale… Or, în măsura în care domeniul de incidenţă a reglementării este astfel determinat, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz prestabilit fără echivoc“.

Curtea a apreciat în aceeaşi decizie că: „Fără îndoială, este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de altfel, s-a mai apelat în această materie“. Subscriind acestei teze, Curtea ţine să precizeze că „o atare derogare de la dreptul comun se poate realiza numai printr-o reglementare cu caracter normativ

[…] în ipoteza în care, însă reglementarea specială diferită de cea constitutivă de drept comun, are caracter individual, fiind adoptată intuitu personae, ea încetează de a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta, neconstituţional“. În continuare, Curtea apreciază că: „Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. Soluţia legislativă adoptată pe calea prezentei legi nu utilizează capremisă o anumită realitate socială aşadar un «dat» obiectiv, ci o prealabilă înţelegere, altfel spus, un acord de voinţă […] realizat practic pe cale de ofertă şi acceptare“. De asemenea, referitor la caracterul contractual al înţelegerii supuse aprobării Parlamentului, Curtea a reţinut şi că: „Guvernul a optat pentru o cu totul altă rezolvare juridică, limitându-şi rolul la acela de iniţiator al unui proiect de lege, procedeu ale cărui carenţe au fost evidenţiate. Dincolo şi mai presus de cele deja arătate, Curtea consideră că Parlamentul, arogându-şi competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmărite, a încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu“.

În speţa supusă analizei Curţii în prezenta cauză devin incidente în mod corespunzător argumentele din decizia suscitată, deoarece pe de o parte, dintre alte numeroase subiecte de drept privat cu care statul român are litigii a ales tocmai The Rompetrol Group N.V. să stingă litigiul, pe de o parte, iar pe de altă parte obligaţia concretă, efectivă, incumbă doar statului român fără ca cealaltă parte să primească vreo sancţiune pentru nerespectare, ştiut fiind faptul că litigiul se va stinge definitiv, renunţarea Statului neputând fi revocată în vreun fel sau chiar cererea se va perima (în prezent litigiile de fond fiind suspendate prin înţelegerea părţilor). Aşa fiind, apreciem că Legea supusă controlului contravine principiului constituţional al egalităţii, astfel cum îşi găseşte expresie în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, având caracter discriminatoriu şi, ca atare, este, sub acest aspect, în totalitate neconstituţională.

În plus, dat fiind faptul că Guvernul are rolul de a executa legea şi de a încheia înţelegeri cu subiecte de drept privat, şi în prezenta cauză Parlamentul a întrat în sfera de competenţă a executivului, nesocotind în acest fel art. 1 alin. (4) din Constituţie.

Referitor la clauzele criticate ale înţelegerii, apreciem că deficienţele de formă şi de fond evidenţiate dau expresie şi unor vicii de constituţionalitate. Astfel cum a reţinut Curtea în decizia sus-citată „prin definiţie, tranzacţia are ca finalitate prevenirea sau stingerea unui proces şi, ca atare, se încheie între părţile aflate în contrarietate de interese“.

Or, modalitatea în care legiuitorul a intervenit prin prezenta lege şi a impus renunţarea la proces, la măsurile asigurătorii instituite, dar şi la orice formă de a declanşa în viitor un litigiu din partea organelor executive în cauză, întrucât legitimează intervenţia legiuitorului în derularea normală a procedurilor de judecată – proceduri instituite, chiar prin norme imperative, de reglementarea de drept comun în materie – şi pe care Statul le declanşase, le sustrage, astfel, controlului judiciar la care se putea apela. Prin aceasta legea, prin articolele criticate în obiecţie, contravine principiului liberului acces la justiţie, în termenii în care este consacrat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, astfel cum a reţinut Curtea în decizia anterior menţionată pentru situaţia punctuală similară în care a fost adoptată o lege similară.

Mai mult, deoarece conduita procesuală a părţilor a fost prestabilită pentru anumite persoane juridice (OPSPI, respectiv The Rompetrol Group N.V., ANAF, prin legea supusă controlului se încalcă şi art. 124 alin. (2) din Constituţie care stabileşte că justiţia este… unică pentru toţi, deoarece prin regulile speciale pentru un anumit litigiu se nesocoteşte caracterul unitar al reglementărilor procesuale, care trebuie să fie identice pentru toţi cei aflaţi în aceeaşi situaţie, iar nu să difere în funcţie de persoană, în mod neunitar. Astfel, nu se poate deduce din expunerea de motive care au fost motivele pentru care a fost ales tocmai litigiul cu societatea în cauză pentru a fi stins prin legea supusă aprobării Parlamentului şi de ce, dacă înţelegerea era în favoarea ambelor părţi (stat, respectiv Rompetrol), părţile nu au acţionat direct în temeiul legii care guverna instituţiile juridice cuprinse în înţelegere (stingerea litigiului, participarea la procesul de privatizare, investirea sumelor în România).

De altfel, normele din legea analizată sunt imprecise şi nu au un conţinut precis, cu obligaţii şi sancţiuni clare, iar anexa conţine un tabel cu o traducere a legii, ceea ce nu este permis de normele de tehnică legislativă din România fiind, pe cale de consecinţă, imprevizibile. De altfel, este extrem de dificil de justificat cum îşi va extinde Statul român jurisdicţia asupra societăţii co-contractante, în temeiul prezentei legi, dacă aceasta nu va aduce la îndeplinire partea sa de înţelegere (nu va participa la licitaţie cu preţul promis ori nu va face investiţiile asumate). Or, astfel cum a reţinut Curtea în numeroase decizii, lipsa de previzibilitate a normei juridice este de natură a conduce la concluzia că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Judecător,

Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru”