În Monitorul Oficial nr. 431 din 16 iulie 2013 a fost publicată Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Prin Încheierea din 1 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 877/105/2012, Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 sunt contrare art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât prevăd că persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor datorează o contribuţie la sistemul de asigurări sociale de sănătate care nu poate fi mai mică decât cea calculată în funcţie de salariul minim brut pe ţară. Astfel, contribuţia calculată în acest mod depăşeşte chiar şi de cinci ori suma pe care ar fi datorat-o potrivit veniturilor reale obţinute din închirierea imobilului aflat în proprietate personală. În acelaşi sens, arată că textul de lege criticat, contrar principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale, impune o contribuţie egală atât pentru persoanele care obţin venituri din cedarea folosinţei bunurilor într-un cuantum egal cu cel al salariului minim brut pe ţară, cât şi pentru cele care realizează venituri mai mici.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Elena Popescu în Dosarul nr. 877/105/2012 al Tribunalului Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a sesizat Curtea Constituţională, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2013.
OPINIE SEPARATĂ a judecătorului prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii trebuia admisă în parte pentru următoarele motive:
Considerăm că prin sintagma „dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar“ aduce atingere art. 56 alin. (2) din Constituţia României.
Prin sintagma din articolul criticat pe cale de excepţie se reglementează faptul că persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală şi alte venituri care se supun impozitului pe venit datorează şi o contribuţie de 6,5% la asigurările sociale de sănătate – CASS, suma minimă asupra căreia ar urma să se aplice acest procent fiind invariabil salariul minim brut pe ţară.
Cu alte cuvinte, legiuitorul instituie obligaţia plăţii CASS-ului la un nivel minim, indiferent de cuantumul sumelor încasate de contribuabil. Sancţiunea care se aplică este executarea silită a acestor sume de către organele fiscale, după emiterea deciziei de impunere, iar nu simpla pierdere a calităţii de asigurat, care oricum operează automat, prin neplata sumelor datorate.
Curtea s-a mai pronunţat asupra acestor aspecte dintr-o altă perspectivă şi într-o altă speţă (prin Decizia nr. 335 din 10 martie 2011) şi a stabilit că textul este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul că valoarea contribuţiei minime nu poate fi mai mică decât „cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară, lunar“. Legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica textul criticat, iar în speţa actuală se critică însăşi raportarea contribuţiei la salariul minim brut pe ţară în condiţiile în care sumele realizate de contribuabil sunt mai mici decât acest salariu.
Soluţia legislativă criticată în prezenta cauză nesocoteşte principiul constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale, consacrat de art. 56 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, este în mod vădit contrar acestui principiu ca persoanele care realizează venituri mai mici decât salariul minim brut pe ţară să plătească sume egale cu sumele plătite de cele care realizează acest venit, deoarece ar putea exista situaţii când acestea ar fi forţate să plătească sume şi din alte surse financiare dacă venitul realizat este mai mic decât 6,5% din salariul minim brut. Cu alte cuvinte, o persoană care, de exemplu, are o creaţie intelectuală pentru care primeşte lunar mai puţin de 6,5% din salariul minim brut pe ţară, spre deosebire de una care nu realizează acest tip de activitate deloc, va fi obligată să plătească suplimentar diferenţa de contribuţie din alte surse.
Este admisibil ca statul, prin lege, să impună cetăţenilor săi să contribuie cu impozite şi taxe la cheltuielile publice, pe principiul solidarităţii, dar, astfel cum a reţinut şi Curtea în deciziile sale, „aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale a acestora“ iar „fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze… pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni“. Faţă de aceste criterii, se poate observa cu uşurinţă că legiuitorul nu a ţinut cont de capacitatea contributivă a celor care realizează venitul supus impozitării şi nici nu a aşezat sarcina proporţional asupra veniturilor acestora.
Or, dacă în materie de taxe se poate accepta ca suma stabilită de legiuitor să aibă un cuantum minim, deoarece taxele se plătesc pentru un serviciu la care cetăţeanul apelează dacă apreciază necesar (de exemplu, taxele de timbru, taxele notariale etc.), în materia impozitelor (astfel cum a devenit şi CASS-ul în urma evoluţiilor legislative din ultimii ani, deoarece se datorează pe toate veniturile supuse impozitării şi se execută silit de organele fiscale, fără ca acesta să fie doar o contraprestaţie pentru un serviciu public, astfel cum era instituită această contribuţie la momentul consacrării sale în legislaţie) nu este admisă o diferenţiere de o asemenea manieră care nu are la bază venitul realizat, ci un plafon minim lunar prestabilit de legiuitor, care să poată depăşi chiar venitul realizat.
Aceasta, deoarece nu este echitabil ca o persoană care realizează venituri din anumite activităţi cu un cuantum sub salariul minim brut pe ţară să plătească aceeaşi sumă cu titlu de contribuţie la asigurările de sănătate cu cele care realizează venituri peste nivelul acestei sume, ba chiar să plătească sume suplimentare din propriul buget pentru simplul motiv că realizează un oarecare venit lunar (mai mic decât cuantumul contribuţiei obligatorii lunare), spre deosebire de cele care nu realizează niciun fel de venit de acelaşi tip şi, în consecinţă, nu plătesc o astfel de contribuţie.
Având în vedere cele de mai sus, textul este parţial neconstituţional în privinţa sintagmei „dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară“.