CEDO a condamnat România în cauza Georgel şi Georgeta Stoicescu pentru încălcarea art. 8 din Convenţie

[a se vedea, de exemplu, Vocaturo împotriva Italiei, nr. 11.891/85, pct. 2, 24 mai 1991, şi Dalban împotriva României (MC), nr. 28.114/95, pct. 1, 28 septembrie 1999], Curtea consideră că domnul Georgel Stoicescu poate continua această cerere în calitate de soţ al reclamantei decedate, Georgeta Stoicescu.

Mai mult, Curtea constată că cererea, astfel cum a fost prezentată de reclamanta Georgeta Stoicescu, nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 §3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

În temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, reclamanta s-a plâns de atacul câinilor fără stăpân, afirmând că acest lucru s-a datorat eşecului autorităţilor de a implementa măsurile adecvate împotriva numeroşilor câini fără stăpân din Bucureşti, care erau un pericol pentru siguranţa locuitorilor.

Curtea consideră că, în circumstanţele particulare ale acestui caz, aceste plângeri trebuie examinate în lumina art. 8 din Convenţie

Argumentele părţilor

Reclamanta se plânge că atacul unei haite de câini din 24 octombrie 2000 a constituit o încălcare a dreptului său la integritate fizică. Atacul a avut grave consecinţe asupra stării sale de sănătate care, avându-se în vedere vârsta sa înaintată şi lipsa mijloacelor financiare pentru plata îngrijirilor medicale, i-a cauzat o mare suferinţă fizică şi mentală. Aceasta pretinde că incidentul şi consecinţele lui s-au datorat lipsei de acţiune a autorităţilor române de a soluţiona problema câinilor fără stăpân şi de a asigura securitatea şi sănătatea populaţiei. În consecinţă, statul nu a reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile pozitive prevăzute de art. 8 de a proteja integritatea fizică şi psihică a reclamantei şi de a preveni intruziunea în viaţa sa privată.

Motivarea Curţii

Principii generale

În timp ce art. 8 are ca obiect principal protejarea indivizilor împotriva ingerinţei arbitrare din partea autorităţilor publice, acesta nu obligă statul doar să se abţină de la astfel de ingerinţe, ci poate da naştere inclusiv unor obligaţii pozitive pentru a asigura respectarea efectivă a drepturilor protejate de art. 8 (a se vedea, printre altele, X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, nr. 8.978/80, pct. 23, 26 martie 1985). Obligaţiile pozitive prevăzute de art. 8 din Convenţie pot implica adoptarea unor măsuri menite să asigure respectarea vieţii private chiar în sfera relaţiilor dintre indivizi (a se vedea, printre altele, Stjerna împotriva Finlandei, nr. 18.131/91, pct. 38, 25 noiembrie 1994, şi Botta împotriva Italiei, nr. 21.439/93, pct. 33, 24 februarie 1998).

Curtea a statuat anterior, în diverse contexte, că noţiunea de viaţă privată include integritatea fizică şi psihică a unei persoane şi că statele au o obligaţie pozitivă de a preveni nerespectarea de către alte persoane a integrităţii fizice şi morale a unui individ atunci când autorităţile ştiu sau ar fi trebuit să ştie despre aceste nerespectări (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, citată anterior, pct. 22 şi 23, Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, nr. 38.719/97, pct. 118, 10 octombrie 2002, şi M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 73 şi 149, CEDO 2003-XII) De asemenea, Curtea a reţinut că statele au o obligaţie pozitivă de a asigura respectarea demnităţii umane şi calităţii vieţii în anumite privinţe (a se vedea L. împotriva Lituaniei, nr. 27.527/03, pct. 56,11 septembrie 2007, şi, mutatis mutandis, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2.346/02, pct. 65, CEDO 2002-III).

 Mai mult, în hotărârea recentă A.B. şi C. împotriva Irlandei [(MC), nr. 25.579/05, 16 decembrie 2010, pct. 247–249, cu referiri ulterioare], Curtea a repetat următoarele principii privind noţiunea de obligaţii pozitive:

 Principiile aplicabile evaluării obligaţiilor pozitive şi negative prevăzute de Convenţie sunt similare. Trebuie să se aibă în vedere menţinerea unui echilibru între interesele concurente ale individului şi cele ale comunităţii, scopurile prevăzute de art. 8 al doilea alineat având o anumită relevanţă [Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 42, Seria A nr. 160; şi Roche împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 157].

Noţiunea de «respectare» nu este clară în special în ceea ce priveşte obligaţiile: având în vedere diversitatea practicilor şi situaţiilor apărute în statele contractante, limitele noţiunii vor varia considerabil de la caz la caz [Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 72].

Cu toate acestea, anumiţi factori au fost consideraţi relevanţi pentru evaluarea conţinutului acelor obligaţii pozitive ale statelor. Unii factori o privesc pe reclamantă: importanţa interesului protejat şi măsura în care «valori fundamentale» sau «aspecte esenţiale» ale vieţii private sunt în joc (X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 27, Seria A nr. 91, şi Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 49, Seria A nr. 160); impactul asupra reclamantei a unei discordanţe dintre realitatea socială şi legislaţie, coerenţa practicilor administrative şi judiciare în cadrul sistemului intern fiind văzută ca un factor important în evaluarea realizată de art. 8 [B. împotriva Franţei, 25 martie 1992, pct. 63, Seria A nr. 232-C, şi Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 77–78]. Unii factori privesc poziţia statului: dacă presupusa obligaţie este îngustă şi bine definită sau largă şi nedeterminată (Bofta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 35, Culegere de hotărâri şi decizii, 1998-I), respectiv amploarea oricărei sarcini impuse statului prin acea obligaţie [Rees împotriva Regatului Unit, 17 octombrie 1986, pct. 43–44, Seria A nr. 106, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), citată anterior, pct. 86–88].“

 Obligaţia de a adopta măsurile adecvate trebuie interpretată într-un fel ce nu impune autorităţilor o sarcină imposibilă sau exorbitantă. Pentru Curte nu orice risc pretins pentru integritatea fizică poate implica pentru autorităţi o cerinţă dedusă din Convenţie de luare a măsurilor pentru prevenirea materializării acelui risc. În opinia Curţii trebuie stabilit dacă autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie la acel moment de existenţa unui risc real şi imediat pentru viaţa sau integritatea fizică a unui individ şi dacă acestea au omis să ia măsuri în domeniul competenţelor lor, măsuri care, potrivit unei analize rezonabile, ar fi fost de aşteptat să evite acel risc (a se vedea Amaç şi Okkan împotriva Turciei, nr. 54.179/00, 54.176/00, pct. 46, 20 noiembrie 2007, mutatis mutandis, Osman, citată anterior, pct. 116 şi 121, şi Berü împotriva Turciei, nr. 47.304/07, pct. 39,11 ianuarie 2011).

 În cele din urmă, Curtea reţine că, dacă ingerinţa în dreptul la viaţă sau integritate fizică nu este intenţionată, obligaţia pozitivă de creare a unui „sistem judiciar eficace“ nu implică în mod necesar demararea unei proceduri penale, ci ea poate fi satisfăcută dacă victima ar dispune de remedii interne civile, administrative sau chiar disciplinare [a se vedea, de exemplu, Vo împotriva Franţei (MC), nr. 53.924/00, pct. 90, CEDO 2004-VIII, şi Mastromatteo împotriva Italiei (MC), nr. 37.703/97, pct. 90 şi 94–95, CEDO 2002-VIII].

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Curtea observă de la bun început că reclamanta a fost atacată, muşcată şi trântită la pământ de o haită de circa 7 câini fără stăpân într-o zonă rezidenţială din Bucureşti.

Fără îndoială, atacul şi consecinţele sale au cauzat reclamantei o gravă suferinţă fizică şi psihică.

Curtea observă, de asemenea, că problema câinilor fără stăpân, menţionată cu regularitate în mass-media după 1989, s-a dezvoltat dramatic şi a devenit o problemă de siguranţă şi sănătate publică, având în vedere numărul mare de persoane atacate şi rănite de aceşti câini (supra, pct. 34–36).

În consecinţă, Curtea trebuie să stabilească dacă faptele acestei cauze dezvăluie o nereuşită a autorităţilor din statul pârât de a proteja integritatea fizică şi psihică a reclamantei, cu încălcarea art. 8 din Convenţie.

Părţile nu au pus în discuţie faptul că autorităţile deţineau informaţii detaliate despre acest subiect, în special despre numărul mare de câini fără stăpân din Bucureşti şi pericolul pe care aceştia îl reprezentau pentru integritatea fizică şi sănătatea populaţiei. Datele disponibile autorităţilor au confirmat, de asemenea, regularitatea acestor incidente în Bucureşti (supra, pct. 34–36).

În această privinţă Curtea observă că, abia în 2001, după incidentul din speţă, autorităţile au recunoscut situaţia deosebită a populaţiei câinilor fără stăpân, iar la 19 aprilie 2001 s-a emis Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 82 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân care a intrat în vigoare la 13 decembrie 2001. Ambele dispoziţii prevedeau capturarea şi castrarea sau eutanasierea câinilor (supra, pct. 24–30).

Curtea admite că, chiar înainte de incidentul din speţă, în România erau în vigoare reglementări care ofereau o bază legală pentru crearea unor structuri specifice responsabile de controlul câinilor fără stăpân (supra, pct. 20, 22 şi 23). Aceste reglementări au fost modificate de mai multe ori după incidentul din 2000. Modificările au privit în special organizarea şi supravegherea structurilor responsabile de controlul populaţiei câinilor fără stăpân şi tratamentul rezervat acestor câini după capturare.

Cu toate acestea, Curtea observă că, în ciuda acestor reglementări, situaţia a continuat să fie critică, cu mii de persoane rănite de câinii fără stăpân în Bucureşti (supra, pct. 34–36). Curtea este de acord cu Guvernul în acest context că, în general, şi societatea civilă este responsabilă de câinii fără stăpân din România.

 Nu este de datoria Curţii de a înlocui autorităţile naţionale competente în stabilirea politicii celei bune care trebuie adoptată pentru soluţionarea problemelor de sănătate şi siguranţă publică, cum este problema câinilor fără stăpân din România. În această privinţă, Curtea acceptă faptul că nu trebuie impusă o sarcină imposibilă sau exorbitantă autorităţilor fără să se ţină seama în special de alegerile pe care acestea trebuie să le facă prin raportare la priorităţi şi resurse (a se vedea Osman, citată anterior, pct. 116, şi Hajduová împotriva Slovaciei, nr. 2.660/03, pct. 47, 30 noiembrie 2010); aceasta reiese din marja largă de apreciere de care se bucură statele, după cum a reţinut Curtea anterior, în domenii dificile cum este cel din speţă [a se vedea, mutatis mutandis, Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36.022/97, pct. 100–101, CEDO 2003-VIII, şi Oneryildiz, citată anterior, pct. 107].

În estimarea conformităţii cu art. 8, Curtea trebuie să realizeze o examinare globală a diverselor interese în cauză, ţinând seama de faptul că intenţia Convenţiei este de apărare a drepturilor „practice şi efective“. Acest lucru este valabil şi în cazurile în care o problemă generală pentru societate atinge un asemenea nivel de gravitate, încât devine o ameninţare fizică serioasă şi concretă pentru populaţie.

De asemenea, Curtea trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să investigheze realităţile situaţiei reclamate. Estimarea poate implica şi conduita părţilor, inclusiv mijloacele folosite de stat şi implementarea lor. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, care atinge un asemenea nivel de gravitate încât devine o problemă de sănătate publică, este de datoria autorităţilor publice să acţioneze în timp util, într-un mod adecvat şi consecvent [a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35.014/97, pct. 168, CEDO 2006-VIII]. În estimarea sa, Curtea acceptă faptul că măsurile şi acţiunile ce trebuie adoptate şi luate nu sunt o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace.

 În acest context, Curtea observă că Tribunalul Bucureşti, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, s-a pronunţat pe fondul plângerii reclamantei. A susţinut că Administraţia pentru Supravegherea Animalelor, un organism public, nu a luat toate măsurile necesare pentru evitarea punerii în pericol a vieţii populaţiei şi pentru protejarea sănătăţii şi integrităţii lor fizice şi că atacul suferit de reclamantă i-a pus viaţa şi sănătatea în pericol, cauzându-i o suferinţă fizică şi psihică şi privând-o de o viaţă normală din cauza fricii unui nou atac.

Cu toate acestea, hotărârea menţionată a fost casată din motive procedurale şi încercările ulterioare ale reclamantei de a obţine o hotărâre judecătorească care să îi ofere despăgubirea adecvată au eşuat.

Mai mult, Curtea observă că, dincolo de argumentarea că, în general, societatea ar trebui să fie responsabilă de situaţia actuală a câinilor fără stăpân din România, Guvernul nu a dat nicio indicaţie cu privire la măsurile concrete luate de autorităţi la momentul incidentului pentru o implementare corespunzătoare a cadrului legislativ existent în vederea rezolvării gravei probleme de sănătate publică şi ameninţare la integritatea fizică a populaţiei reprezentată de numărul mare de câini fără stăpân. Nici nu a indicat dacă reglementările sau practicile luate la momentul incidentului ori adoptate mai târziu erau capabile să ofere despăgubirea adecvată victimelor atacurilor câinilor fără stăpân. În această privinţă, Curtea observă că situaţia menţionată anterior pare să persiste (supra, pct. 34–36).

 Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea constată că lipsa unor măsuri suficiente luate de autorităţi pentru soluţionarea problemei câinilor fără stăpân în circumstanţele particulare din speţă, combinată cu nereuşita acestora de a oferi o despăgubire adecvată reclamantei în urma rănilor suferite, a dus la o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului prevăzute de art. 8 din Convenţie, acelea de a asigura respectarea vieţii private a reclamantei.

Prin urmare, a fost încălcată această prevedere în acest caz.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie

Reclamanta s-a plâns de faptul că, prin respingerea celor două acţiuni civile în despăgubiri împotriva autorităţilor locale din Bucureşti, instanţele naţionale i-au încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 din Convenţie

Curtea repetă faptul că art. 6 §1 din Convenţie garantează pentru oricine dreptul de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor sale de către o instanţă. Fixează aşadar un „drept la instanţă“, din care dreptul de acces, în special dreptul de a introduce o acţiune civilă, reprezintă doar un aspect. Cu toate acestea, „dreptul la instanţă“ nu este absolut. Se pretează la limitări având în vedere că, prin însăşi natura sa, necesită reglementarea statului, care poate selecta mijloacele ce trebuie folosite în acest scop. Totuşi, aceste limitări nu trebuie să restricţioneze exercitarea dreptului într-un asemenea mod încât însăşi esenţa dreptului să fie micşorată. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi trebuie să existe o proporţionalitate rezonabilă între mijloacele folosite şi scopul urmărit (a se vedea, printre alte autorităţi, Fayed împotriva Regatului Unit, 21 septembrie 1994, pct. 65, Seria A nr. 294-B, Bellet împotriva Franţei, 4 decembrie 1995, pct. 31, Seria A nr. 333-B, şi Levages Prestations Services împotriva Franţei, 23 octombrie 1996, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V).

Curtea a susţinut că valoarea taxelor estimate în cadrul circumstanţelor deosebite dintr-un anumit caz, inclusiv posibilitatea reclamantului de a le plăti şi stadiul procedurii în care a fost impusă restricţia, sunt factori materiali în a stabili dacă unei persoane i se respectă dreptul de acces la instanţă sau dacă, prin taxele ce trebuie plătite, însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă a fost afectată [a se vedea Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 63, Seria 316-B, şi Kreuz (nr. 1) împotriva Poloniei, nr. 28.249/05, pct. 60, CEDO 2001-VI].

Mai mult, Curtea a considerat că sunt excesive şi, prin urmare, afectează însăşi esenţa dreptului de acces la instanţă taxele judiciare ce nu au ţinut seama de situaţia financiară a reclamantei, ci au fost calculate pe baza unui procentaj stabilit prin lege la suma aflată în joc (a se vedea Weissman şi alţii împotriva României, nr. 63.945/00, pct. 39–42, CEDO 2006-VII).

În cele din urmă, Curtea a susţinut că, atunci când o entitate publică este răspunzătoare de daune, obligaţia pozitivă a statului de a facilita identificarea corectă a pârâtului este cu atât mai importantă (a se vedea Plechanow împotriva Poloniei, nr. 22.279/04, pct. 109, 7 iulie 2009).

 În cauza de faţă, Curtea observă că, teoretic, legislaţia română a permis reclamantei posibilitatea de a introduce acţiuni judiciare în despăgubiri în temeiul Codului civil. Reclamanta s-a folosit de această posibilitate, pretinzând că administraţia locală este răspunzătoare pentru atacul pe care ea I-a suferit. În ciuda sărăciei, aceasta a trebuit să plătească taxele judiciare de timbru pentru audierea cauzei, dar, având în vedere dreptul intern care prevede calcularea taxelor de timbru în funcţie de un procent al despăgubirilor, a trebuit să îşi limiteze pretenţiile în faţa instanţelor naţionale. Mai mult, deşi Tribunalul Bucureşti a hotărât, la 19 iunie 2001, că reclamanta era scutită de la plata taxelor judiciare, banii pe care aceasta i-a plătit nu i-au fost niciodată înapoiaţi.

Curtea observă, de asemenea, că, chiar şi după depăşirea parţială a obstacolului taxelor judiciare de timbru, reclamanta nu a obţinut o hotărâre definitivă privind fondul acţiunii sale civile, deoarece cauza i-a fost respinsă în repetate rânduri fără o examinare a fondului, pe motiv că nu a identificat bine autoritatea locală în subordinea căreia este organismul responsabil de câinii fără stăpân. În primul set de proceduri, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi nu Primăria Bucureşti, iar în al doilea set de proceduri, primăriile de sector ale municipiului Bucureşti, şi nu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi ASA.

 Curtea observă că accesul la căile de atac interne numai pentru a fi informat că acţiunea este respinsă în urma interpretării capacităţii procesuale a unei autorităţi pârâte, în comparaţie cu cea a unui departament sau organism executiv, poate ridica o problemă în temeiul art. 6 §1. De asemenea, gradul accesului permis de legislaţia naţională şi interpretarea sa de către instanţele naţionale trebuie să fie suficiente pentru a asigura „dreptul la instanţă“ al unei persoane, având în vedere standardele statului de drept într-o societate democratică. Pentru ca dreptul de acces să fie efectiv, un individ trebuie să aibă o oportunitate practică clară de a contesta un act care constituie o ingerinţă în drepturile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Bellet, citată anterior, pct. 36, şi F. E. împotriva Franţei, 30 octombrie 1998, pct. 46 şi 47, Culegere 1998-VIII).

 În această privinţă, Curtea observă că, în temeiul ambelor legi ale administraţiei publice locale (nr. 69/1991 şi nr. 215/2001), primăriile de sector sunt organismele executive ale consiliilor municipale, acestea din urmă fiind responsabile de înfiinţarea serviciilor pentru câinii fără stăpân, în vreme ce primele implementează această politică specifică. În prezenta cauză, ştampila de pe documentul emis de ASA avea imprimat numele Primăriei Municipiului Bucureşti (supra, pct. 11).

Prin urmare, reclamanta ar putea crede în mod rezonabil – şi nici Tribunalul Bucureşti, în cadrul primei proceduri, nici autoritatea pârâtă nu au declarat altceva – că Primăria Municipiului Bucureşti avea capacitate procesuală în faţa unei instanţe într-o cauză privind activitatea şi responsabilităţile ASA.

Curtea constată aşadar că, în contextul schimbărilor organizaţionale locale în domeniul protecţiei animalelor, obligarea reclamantei de a identifica autoritatea împotriva căreia ar trebui să facă plângerea era o cerinţă disproporţionată şi nu a reuşit să păstreze un echilibru echitabil între interesul public şi drepturile reclamantei.

 În consecinţă, Curtea constată că reclamanta nu a avut o oportunitate practică clară de a cere despăgubiri într-o instanţă pentru atacurile suferite.

Prin urmare, în lumina tuturor acestor elemente de mai sus, Curtea consideră că reclamanta nu a avut dreptul efectiv de acces la instanţă. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

Prejudiciu

Reclamanta a arătat că avea dreptul la prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului ei la integritate fizică şi viaţă privată, dar a lăsat stabilirea sumei la aprecierea Curţii.

Curtea consideră că reclamanta trebuie să fi suferit traume psihice în urma atacului, precum şi în urma deficienţelor abordării de către autorităţi a acestui caz, în special, prin respingerea acţiunilor în pretenţii şi plimbarea sa de la o instituţie la alta fără plata despăgubirilor. Mai mult, în estimarea suferinţei pe care reclamanta trebuie s-o fi avut trebuie avută, de asemenea, în vedere situaţia ei financiară extrem de dificilă, vârsta înaintată, starea deteriorată a sănătăţii şi faptul că nu a putut beneficia de asistenţă medicală şi medicamente gratuite decât după 2 ani şi jumătate de la incident.

În concluzie, constatând încălcarea obligaţiilor pozitive ale statului prevăzute de art. 8 din Convenţie şi dreptul reclamantei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 §1 din Convenţie, în cauză, Curtea face aşadar o evaluare pe o bază echitabilă prevăzută de art. 41 din Convenţie şi acordă reclamantei suma de 9.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Cheltuieli de judecată

De asemenea, reclamanta a cerut suma de 500.000 lei (20 euro) pentru cheltuielile făcute în instanţele naţionale, în special taxa juridică de timbru plătită pentru introducerea primei sale acţiuni civile la Judecătoria Sectorului 1.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 20 EUR pentru toate cheltuielile din procedurile interne.

Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. respinge excepţia preliminară a Guvernului;

2. declară cererea admisibilă;

3. hotărăşte cu 6 voturi la 1 că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

4. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie;

5. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească domnului Georgel Stoicescu, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice taxă care poate fi percepută la aceste sume:

1. (i)

9 000 EUR (nouă mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral;

2. (ii)

20 EUR (douăzeci de euro) pentru cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea perioadei de 3 luni menţionate anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a judecătorului López Guerra

Sunt de acord cu opinia cu privire la încălcarea art. 6 §1 din Convenţie şi la acordarea corespunzătoare a reparaţiei echitabile. Totuşi, nu sunt de acord cu evaluarea în ceea ce priveşte încălcarea art. 8 din Convenţie pe seama presupusei omisiuni a autorităţilor de a acţiona.

În opinia mea, această evaluare este rezultatul unei prelungiri nejustificate a conceptului de obligaţii pozitive. Hotărârea face referire în mod corect la jurisprudenţa Curţii în Amac şi Ocean (2007) şi în Osman (1998). După cum subliniază hotărârile în acele cauze, pentru a se stabili că un stat membru nu a reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile pozitive, Curtea a hotărât că autorităţile trebuie să aibă cunoştinţă „de existenţa unui risc real şi imediat pentru viaţa sau integritatea fizică a unei persoane identificate şi nu au reuşit să ia măsurile necesare în domeniul de aplicare al competenţelor lor“ (a se vedea pct. 51 din hotărâre). În prezenta cauză, este evident că autorităţile nu aveau cunoştinţă de existenţa unui risc individual real şi imediat pentru reclamantă, dar erau conştiente de o situaţie generală de risc care ar putea afecta cetăţenii în general, mai degrabă decât numai (şi în mod specific) pe această reclamantă.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, este cu siguranţă justificat să se ceară autorităţilor statului membru să acţioneze pentru a preveni riscurile probabile şi imediate cu privire la drepturile garantate de Convenţie ce afectează persoanele specifice şi identificate. Totuşi, nu consider garantată prelungirea acestui principiu de a cere ca autorităţile să adopte toate măsurile necesare pentru protecţia tuturor persoanelor împotriva oricăror forme de pericol în general. Puterile publice trebuie să satisfacă nevoile practic nelimitate cu mijloace inevitabil limitate. Ele trebuie să furnizeze servicii vitale cum ar fi apă potabilă, sisteme de canalizare, eliminarea deşeurilor, îngrijire medicală, siguranţa traficului şi securitate publică, printre multe altele. Iar numărul victimelor furnizării defectuoase a acestor servicii poate fi considerabil. Dar este de datoria autorităţilor competente din fiecare ţară, şi nu a acestei Curţi să stabilească priorităţile şi să determine preferinţele la alocarea eforturilor şi resurselor.

În prezenta cauză, situaţia câinilor fără stăpân din Bucureşti a ridicat fără îndoială o problemă destul de gravă. Consider totuşi că această Curte nu are jurisdicţia de a determina că exact această problemă a fost cea care a justificat o atenţie preferenţială în locul altor nevoi şi de a constata că autorităţile române au încălcat art. 8 din Convenţie, neacordând prioritate eradicării problemei câinilor fără stăpân.

În conformitate cu legislaţia din România, Tribunalul Bucureşti a hotărât că autorităţile administrative competente nu au luat măsuri adecvate în prezenta cauză şi i-au acordat reclamantei 400 euro cu titlu de prejudiciu (supra, pct. 14). Hotărârile ulterioare ale altor instanţe au inversat această decizie, privând-o pe reclamantă de acea despăgubire, ceea ce Curtea a declarat în speţă că reprezintă o încălcare a art. 6 §1 din Convenţie. În opinia mea, recunoaşterea acestei încălcări şi acordarea reparaţiei echitabile constituie suficiente despăgubiri pentru nerespectarea drepturilor reclamantei, care nu au justificat acordarea unei opinii cu privire la obligaţiile autorităţilor din România de a respecta politicile generale.