În Monitorul Oficial nr. 372 din 21 iunie 2013 a fost publicată Hotărârea Secţiei a treia a Curtii Europene a Drepturilor Omului din 27 septembrie 2011 în Cauza M. şi C. împotriva României.
La originea cauzei se află Cererea nr. 29.032/04 îndreptată împotriva României, prin care la 30 iulie 2004, doi cetăţeni ai acestui stat, doamna C.M. şi domnul A.C. (reclamanţii), au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Preşedintele Secţiei a admis cererea reclamanţilor ca documentele referitoare la cauză să rămână confidenţiale şi a hotărât ca întregul dosar să rămână confidenţial (art. 33 §1 din Regulamentul Curţii). Curtea a hotărât din oficiu să acorde reclamanţilor păstrarea anonimatului (art. 47 §3 din Regulamentul Curţii).
Reclamanţii au susţinut, în ceea ce priveşte procedura penală care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 18 martie 2004 şi procedurile civile care s-au finalizat prin hotărârile definitive din 5 februarie 2004, respectiv din 1 iunie 2005, că omisiunea autorităţilor naţionale de a asigura o protecţie adecvată celui de-al doilea reclamant, persoană minoră, faţă de presupusele acte de abuz sexual comise de tatăl său, lipsa unei căi de atac eficiente în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor lor, menţionată anterior, şi încălcarea dreptului lor la un proces echitabil, date fiind apartenenţa religioasă a doamnei M. şi rezoluţia procurorului prin care a decis să nu îl trimită în judecată pe tatăl lui A.C., au reprezentat o încălcare a drepturilor garantate de art. 3, 6, 8, 13 şi 14 din Convenţie, considerate separat sau coroborat.
Observaţii preliminare
Reclamanţii au susţinut că în scrisoarea doamnei M. din 5 noiembrie 2004 aceasta a susţinut în mod expres că a depus sesizarea atât în nume propriu, cât şi în numele fiului său. Mai mult, poziţia doamnei M. a fost reiterată în corespondenţa sa ulterioară cu această Curte.
Curtea subliniază că, în scrisoarea din 1 martie 2006, doamna M. a susţinut că a formulat sesizarea doar în numele fiului său. Curtea ia act de faptul că scrisoarea menţionată a fost transmisă de doamna M. drept răspuns la scrisoarea Curţii din 19 decembrie 2005, prin care Curtea solicita să fie informată dacă aceasta a depus sesizarea în temeiul art. 3 din Convenţie în nume propriu sau în numele fiului ei.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că doamna M. şi-a menţinut statutul de reclamantă pentru toate capetele de cerere invocate în faţa Curţii, cu excepţia sesizării în temeiul art. 3 din Convenţie.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3, 8 şi 13 din Convenţie
Reclamanţii au susţinut că omisiunea autorităţilor naţionale de a asigura protecţia adecvată a celui de-al doilea reclamant faţă de presupusele acte de agresiune sexuală comise de tatăl său, separarea primei reclamante de fiul său prin plasarea celui de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat şi limitarea dreptului de vizitare al acesteia, precum şi lipsa unei căi de atac eficiente în ceea ce priveşte aspectele menţionate au constituit o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului de a proteja integritatea fizică a persoanei, viaţa privată şi de familie şi de a oferi căi de atac efective în acest sens.
Cu privire la admisibilitate
Curtea ia act că niciuna dintre părţi nu a contestat faptul că termenul limită de depunere a plângerii reclamanţilor privind procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 18 martie 2004 era de 5 noiembrie 2004, ultima dată la care reclamanţii ar fi putut trimite Curţii scrisoarea prin poştă. În acelaşi timp, Curtea notează că plicul primit de Curte la 17 noiembrie 2004 şi disponibil în dosar poartă ştampila oficiului poştal Bucureşti cu data de 5 noiembrie 2004.
Rezultă că reclamanţii au formulat capetele de cerere în faţa Curţii în termenul limită de 6 luni şi, prin urmare, excepţia invocată de Guvern trebuie să fie respinsă.
În final, Curtea observă că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 §3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
Cu privire la fond
Curtea reiterează faptul că obligaţia înaltelor Părţi Contractante în temeiul art. 1 din Convenţie de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, coroborată cu art. 3, impune statelor să ia măsurile menite să asigure ca persoanele aflate sub jurisdicţia lor să nu fie supuse relelor tratamente, inclusiv relelor tratamente cauzate de persoane fizice
Obligaţiile pozitive ale statului sunt inerente dreptului la respectarea efectivă a vieţii private, în temeiul art. 8; aceste obligaţii pot implica chiar adoptarea de măsuri în domeniul relaţiilor dintre indivizi. Deşi alegerea mijloacelor pentru a asigura respectarea art. 8 în domeniul protecţiei împotriva faptelor persoanelor de drept privat intră, în principiu, în marja de apreciere a statului, descurajarea eficientă a unor fapte grave cum ar fi violul, unde valorile fundamentale şi aspectele esenţiale ale vieţii private reprezintă miza, implică existenţa unor dispoziţii de drept penal eficiente. Copiii şi alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecţie efectivă [a se vedea X şi Y împotriva Olandei, 26 martie 1985, pct. 23–24 şi 27, seria A nr. 91, şi August împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003].
Într-o serie de cauze, art. 3 din Convenţie a dat naştere unei obligaţii pozitive de a efectua o anchetă oficială (a se vedea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 102, Culegere 1998-VIII). O astfel de obligaţie pozitivă nu poate fi considerată, în principiu, că se limitează doar la cazurile de rele tratamente aplicate de funcţionari ai statului (a se vedea, 97 membri ai Congregaţiei Martorilor lui Iehova din Gldani şi alte 4 persoane împotriva Georgiei, nr. 71156/01, pct. 97, 3 mai 2007).
În continuare, Curtea nu a exclus posibilitatea ca obligaţia pozitivă a statului în temeiul art. 8, de a proteja integritatea fizică a individului, să poată fi extinsă la aspecte referitoare la caracterul efectiv al unei anchete penale (a se vedea Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 128, Culegere 1998-VIII).
În acest temei, Curtea consideră că statele au obligaţia pozitivă inerentă art. 3 şi 8 din Convenţie de a adopta dispoziţii de drept penal care să sancţioneze eficient abuzul sexual asupra copiilor şi să le pună în practică prin intermediul unei anchete penale urmate de trimiterea în judecată, care să aibă caracter efectiv.
În lumina celor de mai sus, sarcina Curţii este de a examina dacă presupusele deficienţe din cadrul anchetei penale au prezentat sau nu astfel de erori semnificative, care să constituie o încălcare a obligaţiilor pozitive ale statului pârât, în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant.
Problema prezentată în faţa Curţii se limitează la cele de mai sus. Curtea nu are în vedere acuzaţiile privind erori sau omisiuni izolate în cadrul anchetei, întrucât nu se poate substitui autorităţilor naţionale în aprecierea faptelor din speţă, nici nu se poate pronunţa cu privire la răspunderea penală a presupuşilor făptuitori.
Revenind la aspectele particulare ale cauzei, Curtea reţine încă de la început că autorităţile naţionale au reacţionat cu diligenţă la cererea doamnei M. de a-l plasa temporar pe fiul său într-o instituţie de stat şi de a-i asigura acestuia protecţia necesară pentru dezvoltarea lui psihică şi morală faţă de presupusele acte de abuz sexual comise de D.C. (a se vedea pct. 16–18 de mai sus). În plus, în cursul anchetei, au fost audiaţi martori şi au fost solicitate rapoarte medico-legale şi evaluări psihologice de specialitate, care au fost efectuate de un psiholog (a se vedea pct. 29–34 de mai sus). Mai mult, a fost realizat un raport criminalistic cu privire la comportamentul simulat, iar al doilea reclamant a fost audiat de autorităţi în prezenţa mamei sale şi a unui psiholog (a se vedea pct. 35 şi 38 de mai sus). Cazul a fost investigat, iar procurorii şi instanţele naţionale au pronunţat acte motivate, explicându-şi poziţia lor în detaliu.
Curtea recunoaşte că autorităţile române au avut o sarcină dificilă, în măsura în care se confruntau cu o situaţie delicată, cu versiuni contradictorii privind evenimentele şi puţine probe directe. Curtea nu subestimează eforturile depuse de autorităţile naţionale în activitatea lor efectuată în cauză.
Curtea subliniază, totuşi, că existenţa unor interese conflictuale ale părţilor impunea în mod evident o evaluare contextuală a credibilităţii declaraţiilor date şi o verificare a tuturor circumstanţelor aplicabile. Puţine lucruri au fost făcute, totuşi, pentru a verifica credibilitatea versiunilor evenimentelor prezentate de părţi şi ale martorilor propuşi de acestea. În special, nu a fost făcută nicio încercare de a stabili cu mai multă precizie sursa comportamentului celui de-al doilea reclamant faţă de alţi copii, aşa cum a fost descris de martori, domnul B.G. şi doamna S.F., care observaseră în mod direct comportamentul acestuia (a se vedea pct. 32 de mai sus). Mai mult, în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de D.C., procurorii nu au respectat instrucţiunile procurorului ierarhic superior (a se vedea pct. 44–45 de mai sus) şi s-au bazat exclusiv pe probele deja disponibile în dosar. De asemenea, atunci când instanţele naţionale au respins plângerea reclamanţilor împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale faţă de D.C., nu au acordat nicio atenţie problemei ridicate de instanţe, în sensul dacă comportamentul lui D.C. ar fi putut constitui o faptă penală în temeiul art. 180 alin. (1) C. pen. (Lovirea şi alte violenţe). În plus, instanţele naţionale nu au examinat posibilitatea efectuării din oficiu a unei anchete de către autorităţile naţionale, cu privire la un astfel de act interzis, pretins comis de D.C. faţă de fiul său, astfel cum este prevăzut de art. 180 alin. (3) C. pen. În final, deşi autorităţile s-au întemeiat în argumentaţia lor pentru încetarea anchetei penale împotriva lui D.C. şi pe rezultatele testului poligraf efectuat primei reclamante, test care a indicat un comportament disimulat al acesteia la întrebările-cheie (a se vedea pct. 34), care a ridicat unele suspiciuni în ceea ce priveşte potenţiala ei implicare în abuzul comis asupra fiului ei, acestea nu au luat în considerare o astfel de ipoteză şi nu au analizat dacă nu ar fi putut fi declanşată o anchetă penală împotriva primei reclamante.
Curtea consideră că, deşi în practică poate fi uneori dificil să se soluţioneze situaţii conflictuale, precum cele din speţa de faţă, autorităţile trebuie totuşi să analizeze toate faptele şi să ia o hotărâre pe baza unei evaluări a tuturor circumstanţelor, în special în cazul existenţei unor probe directe, precum urmele de violenţă (a se vedea pct. 32–34 de mai sus). În plus, ancheta penală şi concluziile sale trebuie să se canalizeze pe urmărirea interesului superior al copilului şi a stării sale de bine.
Astfel, Curtea consideră că, în cauza de faţă, autorităţile nu au explorat opţiunile disponibile pentru o cercetare amănunţită a cazului.
Autorităţile pot fi criticate, de asemenea, pentru că au acordat o importanţă scăzută vulnerabilităţii speciale a tinerilor şi factorilor psihologici speciali, care sunt implicaţi în cazurile de agresiune sexuală asupra copiilor (a se vedea pct. 43 de mai sus).
În plus, autorităţile au desfăşurat ancheta penală cu o întârziere semnificativă. Dosarul s-a aflat pendinte în faţa parchetului timp de un an şi zece luni fără ca vreo probă suplimentară să fi fost prezentată sau administrată în dosar, în pofida instrucţiunilor transmise de procurorul ierarhic superior (a se vedea pct. 44–46 de mai sus).
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că anchetarea cazului şi, în special, abordarea adoptată de autorităţile naţionale, nu au îndeplinit cerinţele inerente ce decurg din obligaţia pozitivă a statului de a stabili şi de a pune în practică, în mod eficient, un sistem de drept penal apt să sancţioneze toate formele de abuz sexual.
În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia instanţele naţionale au examinat fondul acţiunii civile introduse de prima reclamantă împotriva lui D.C., prin care solicita restrângerea dreptului de a avea legături personale cu minorul şi că reclamanta nu a atacat în faţa instanţelor naţionale hotărârea autorităţilor naţionale de a respinge cererea sa de a-l decădea pe tată din drepturile părinteşti, Curtea reaminteşte că a stabilit anterior că, în orice caz, o protecţie eficientă împotriva violului şi a abuzului sexual necesită măsuri de natură penală (a se vedea M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 186, 4 decembrie 2003).
Astfel, Curtea constată că în prezenta cauză s-a produs o încălcare a obligaţiei pozitive a statului pârât, în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant.
Separarea primei reclamante de fiul său şi dreptul limitat de a avea legături personale cu minorul
Curtea reiterează faptul că separarea unei familii reprezintă o ingerinţă extrem de gravă. O astfel de măsură trebuie să fie susţinută de consideraţii suficient de solide şi de importante, în interesul copilului [a se vedea Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, pct. 72, seria A nr. 130]. Prin urmare, trebuie avut în vedere justul echilibrul ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei, privită ca individ, şi cele ale comunităţii, iar statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ambele contexte (a se vedea Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A 299-A). În acest domeniu, evaluarea Curţii nu se limitează la a verifica dacă un stat pârât şi-a exercitat puterea în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă. În plus, în exercitarea atribuţiei sale de supervizare pe cale jurisdicţională, Curtea nu se poate limita la a lua în considerare deciziile contestate în mod izolat, ci trebuie să le analizeze prin prisma cauzei privite în ansamblu: Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate pentru a justifica ingerinţele în cauză sunt relevante şi suficiente [a se vedea Olsson (nr. 1), citată anterior, pct. 68].
Totodată, Curtea reaminteşte că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie. În plus, o relaţie naturală de familie nu se încheie din cauza faptului că copilul a fost luat în grija statului (a se vedea Eriksson împotriva Suediei, 22 iunie 1989, pct. 58, seria A nr. 156). După cum a constatat anterior Curtea, luarea în custodia statului a unui copil ar trebui să fie considerată în mod normal ca o măsură temporară, care să înceteze cât mai curând, când este permis de circumstanţe, iar orice măsuri pentru punerea în aplicare a luării temporare în custodia statului ar trebui să respecte obiectivul final de a readuce părintele (părinţii) biologic(i) alături de copil. În acest sens, trebuie să existe un echilibru corect între interesele copilului care rămâne în grija statului şi cele ale părintelui, pentru a-l readuce alături de copil. În realizarea acestui exerciţiu de păstrare a echilibrului, Curtea va acorda o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care, în funcţie de natura şi gravitatea sa, poate prevala asupra intereselor părintelui. În special, un părinte nu poate fi îndreptăţit, în temeiul art. 8 din Convenţie, să ceară aplicarea unor măsuri care ar afecta sănătatea şi dezvoltarea copilului (a se vedea Johansen împotriva Norvegiei, 7 august 1996, pct. 78, Culegere 1996-III).
Încă de la început, Curtea constată în cauză că, drept urmare a atmosferei violente din cadrul familiei, doamna M. a depus o cerere către autorităţile naţionale pentru a-l plasa temporar pe cel de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat. Autorităţile au decis din oficiu să menţină măsura doar pentru a asigura siguranţa copilului, în lumina acuzaţiilor de abuz sexual comise împotriva sa de tatăl său şi în aşteptarea rezultatului anchetei penale iniţiate împotriva tatălui. Doamna M. nu pare să fi atacat decizia autorităţilor în niciun stadiu al procedurii interne. Al doilea reclamant a fost plasat în instituţia de stat pentru o perioadă care a depăşit cu puţin un an şi a primit vizite săptămânale din partea ambilor părinţi pe întreaga perioadă în care a fost separat de mama sa. În final, măsura a fost ridicată, la cererea primei reclamante, iar copilul a fost imediat încredinţat mamei sale şi a continuat să trăiască alături de aceasta.
Curtea constată că nu există nicio probă la dosar care să arate că întâlnirile săptămânale ale celui de-al doilea reclamant cu tatăl său au fost dăunătoare pentru al doilea reclamant (a se vedea pct. 22 de mai sus). În consecinţă, Curtea consideră că, permiţându-i lui D.C. să îşi viziteze fiul, autorităţile au reuşit să realizeze un echilibru corect între interesele tuturor părţilor implicate.
În aceste circumstanţe, Curtea consideră că, plasându-l pe cel de-al doilea reclamant într-o instituţie de stat, la cererea mamei sale, pentru o perioadă limitată de timp, şi permiţându-i să aibă legături cu ambii părinţi, în mod regulat, autorităţile au manifestat gradul de prudenţă şi vigilenţă necesar într-o situaţie delicată şi sensibilă, şi nu au făcut acest lucru în detrimentul drepturilor doamnei M. sau al interesului superior al copilului. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 8 din Convenţie în ceea ce o priveşte pe doamna M.
Având în vedere constatarea de mai sus, Curtea hotărăşte, de asemenea, că nu există nicio problemă distinctă din perspectiva art. 13 din Convenţie, în ceea ce îi priveşte pe oricare dintre reclamanţi.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie, analizat separat şi coroborat cu art. 14 din Convenţie
Reclamanţii s-au plâns cu privire la procedurile civile care s-au finalizat prin hotărârile definitive din 5 februarie 2004 şi 1 iunie 2005, în sensul că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat ca urmare a respingerii de către instanţele naţionale a acţiunilor formulate de doamna M. împotriva lui D.C., în principal din cauza afilierii religioase a doamnei M. şi din cauza soluţiei procurorului de a nu-l trimite în judecată pe D.C. Reclamanţii s-au întemeiat pe art. 6 §1 din Convenţie, considerat separat şi coroborat cu art. 14.
Cu privire la admisibilitate
Curtea subliniază că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 §3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
Limitele examinării realizate de Curte
Având în vedere natura şi esenţa capetelor de cerere formulate de reclamanţi în cauză, Curtea constată că acestea se încadrează pentru a fi examinate în principal în temeiul art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie.
Totodată, având în vedere constatările sale în ceea ce priveşte capetele de cerere formulate de reclamanţi în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie (de mai sus), precum şi legătura strânsă dintre procedurile penale şi cele civile iniţiate de reclamanţi împotriva lui D.C., Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la acuzaţiile de încălcare a art. 6, analizat separat sau coroborat cu art. 14, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 5 februarie 2004, cu privire la cel de-al doilea reclamant. În plus, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la acuzaţiile de încălcare a aceloraşi articole, analizate separat sau coroborat, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 1 iunie 2005, în măsura în care sunt vizaţi ambii reclamanţi.
Motivarea Curţii
Curtea reiterează faptul că art. 14 completează celelalte dispoziţii materiale din Convenţie şi din Protocoalele la aceasta. Acest articol nu există în mod independent, deoarece îşi produce efectele numai în coroborare cu exercitarea drepturilor şi libertăţilor protejate prin dispoziţiile respective. Deşi aplicarea art. 14 nu implică o încălcare a respectivelor dispoziţii – şi în această măsură are caracter autonom –, nu poate fi aplicat decât dacă faptele în cauză intră în domeniul de aplicare al uneia sau mai multor dispoziţii de fond (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 71, seria A nr. 94, şi Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, 18 iulie 1994, pct. 22, seria A nr. 291-B).
În acest context, Curtea reaminteşte că a hotărât anterior că aspectele de dreptul familiei, cum ar fi o acţiune având ca obiect restrângerea dreptului de vizită, intră în domeniul de aplicare al art. 6 (a se vedea, mutatis mutandis, Rasmussen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1984, pct. 32, seria A nr. 87). În consecinţă, Curtea consideră că art. 14 este aplicabil în speţă.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al garanţiei prevăzute la art. 14, potrivit jurisprudenţei, o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, şi anume dacă aceasta nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat. Mai mult, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a evalua dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare în alte condiţii justifică o diferenţă de tratament (a se vedea, de exemplu, Gaygusuz împotriva Austriei, 16 septembrie 1996, pct. 42, Culegere 1996-IV, şi Fretté împotriva Franţei, nr. 36515/97, pct. 34, CEDO 2002-I).
Rolul Curţii nu este de se substitui autorităţilor române competente în reglementarea problemelor referitoare la limitarea dreptului de vizitare a minorului la nivelul României, ci mai degrabă să examineze, conform Convenţiei, hotărârile pe care autorităţile respective le-au luat în exercitarea puterii lor discreţionare. Ceea ce prezintă importanţă pentru Curte este dacă motivele care presupun că justifică măsurile concrete adoptate cu privire la respectarea drepturilor reclamantului au fost pertinente şi suficiente (a se vedea Gineitiene împotriva Lituaniei nr. 20739/05, pct. 37, 27 iulie 2010).
În ceea ce priveşte cauza de faţă, Curtea observă că, atunci când au evaluat cererea doamnei M. având ca obiect restrângerea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului, instanţele române şi în special instanţele din căile de atac au examinat şi evaluat dovezile disponibile la dosar şi au luat în considerare interesul superior al copilului (a se vedea pct. 79 de mai sus). Curtea reţine, de asemenea, că proba testimonială şi probele bazate pe opiniile experţilor au arătat că întâlnirile dintre D.C. şi fiul său au fost normale şi copilul s-a bucurat de fiecare dată când şi-a văzut tatăl. În plus, D.C. nu a fost condamnat prin hotărâre definitivă pentru acte de violenţă sau alte acte ilegale, comise în alt mod împotriva fiului său şi se pare că, din cauza comportamentului doamnei M., acesta a avut un acces limitat la copilul său şi i-a fost dificil să menţină legături personale cu fiul său, chiar dacă dreptul său de vizitare nu îi mai fusese restrâns de instanţele naţionale. În final, Curtea ia în considerare politica urmărită în cauza de faţă, de a menţine dreptul părintelui divorţat, căruia nu i-a fost încredinţată custodia copilului, de a păstra legături personale cu copilul (a se vedea pct. 79 de mai sus).
În opinia Curţii, acest raţionament al instanţelor din România arată în mod clar că cel mai bun interes al tuturor părţilor implicate a fost considerat esenţial, fără a exista vreo încălcare a interesului superior al copilului. Curtea concluzionează că acest raţionament a fost pertinent şi suficient şi nu a fost afectat de vreun element de arbitraritate sau de inechitate.
În ceea ce priveşte afirmaţia doamnei M. că ar fi fost discriminată de instanţele naţionale din cauza convingerilor sale religioase, Curtea consideră că nu se poate afirma că instanţele naţionale au decis în cauză pe baza apartenenţei sale religioase. Din hotărârile instanţelor naţionale şi, în special, din hotărârile instanţelor din căile de atac, se poate observa că principala lor preocupare a fost interesul superior al copilului, fiind luaţi în special în considerare factorii enumeraţi la pct. 144 de mai sus. Este adevărat că, în hotărârea sa, instanţa de prim grad a făcut referire la afilierea religioasă a reclamantei. Cu toate acestea, hotărârea respectivă nu a rămas definitivă şi nu există nicio probă la dosar că importanţa dată de instanţa de prim grad în luarea deciziei în ceea ce priveşte convingerile religioase ale reclamantei ar fi fost în vreun fel susţinută de instanţele superioare.
Totodată, Curtea ia act că solicitarea doamnei M. de a obţine restrângerea dreptului lui D.C. de vizitare a minorului nu a fost evaluată in abstracto (a se vedea, reciproc, Palau-Martinez împotriva Franţei nr. 64927/01, pct. 42–43, CEDO 2003-XII). Instanţele naţionale din căile de atac nu au atribuit vreo importanţă deosebită afilierii religioase a reclamantei şi nu au folosit-o împotriva acesteia. În concluzie, niciun aspect din cauză, în ceea ce priveşte raţionamentul instanţelor române, nu sugerează că acestea ar fi decis în mod diferit în funcţie de religia reclamantei.
În astfel de circumstanţe, Curtea nu poate decât să concluzioneze că a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (a se vedea, per a contrario, Hoffmann împotriva Austriei, 23 iunie 1993, pct. 36, seria A nr. 255-C, şi Palau-Martinez, citată anterior, pct. 42–43).
În lumina considerentelor de mai sus, Curtea constată că orice diferenţă de tratament între părinţi a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă. În consecinţă, nu a existat nicio încălcare a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 6, în ceea ce o priveşte pe doamna M.
Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe cu privire la capătul de cerere referitor la încălcarea art. 6, analizat separat, în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
Prejudiciu
Reclamanţii au pretins 20.000 de euro (EUR) fiecare, cu titlu de prejudiciu moral, pentru traumele psihice pe care le-au avut amândoi de suferit în urma modului de soluţionare a procedurilor interne iniţiate împotriva lui D.C.
Curtea observă că la pct. 123 (de mai sus) s-a constatat o combinaţie de încălcări în cauza de faţă, în special faptul că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive în temeiul art. 3 şi 8 din Convenţie, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant. În aceste circumstanţe, Curtea acordă celui de-al doilea reclamant 13 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice taxă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
Cheltuieli de judecată
Reclamanţii au pretins, de asemenea, suma de 500 de euro (EUR) pentru plata onorariilor şi au prezentat o chitanţă privind valoarea sumei solicitate.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC) nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
Ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanţilor suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate.
CURTEA:
1. respinge în unanimitate excepţiile preliminare ale Guvernului;
2. declară în unanimitate cererea admisibilă;
3. hotărăşte, cu 6 voturi la 1, că a existat o încălcare a art. 3 şi art. 8 din Convenţie ca urmare a faptului că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul articolelor menţionate, în ceea ce îl priveşte pe al doilea reclamant;
4. hotărăşte în unanimitate că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte separarea primei reclamante de fiul său şi limitarea dreptului său de vizitare;
5. hotărăşte în unanimitate că nu există nicio problemă distinctă în temeiul art. 13 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe oricare dintre reclamanţi;
6. hotărăşte în unanimitate că nu a existat nicio încălcare a art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie, în ceea ce o priveşte pe prima reclamantă, referitor la procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 5 februarie 2004, sub aspectul întemeierii hotărârii autorităţilor naţionale pe afilierea să religioasă;
7. hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să examineze capătul de cerere formulat de prima reclamantă în temeiul art. 6 din Convenţie, analizat separat, şi capătul de cerere formulat de cel de-al doilea reclamant în temeiul art. 6, analizat separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 5 februarie 2004;
8. hotărăşte în unanimitate că nu este necesar să examineze capetele de cerere formulate de reclamanţi în temeiul art. 6 din Convenţie, analizat separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte procedura care s-a finalizat prin hotărârea definitivă din 1 iunie 2005;
9. hotărăşte, cu 6 voturi la 1:
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume:
- (i)
13 000 EUR (treisprezece mii de euro) celui de-al doilea reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
- (ii)
500 EUR (cinci sute de euro) celor doi reclamanţi, împreună, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de cheltuieli de judecată;