Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 vizează imobilele preluate de stat, în calitatea sa de deţinător al autorităţii publice, şi nu şi actele juridice de preluare în care Statul Român a acţionat ca un simplu cocontractant, aflat pe poziţie de egalitate juridică cu ceilalţi participanţi, fără a uza de ius imperii.
(art 2 din Legea 10/2001)
Actul juridic al cumpărării acţiunilor unei societăţi de către stat prin bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu poartă amprenta puterii publice a statului, intrând în sfera actelor juridice de drept privat.
Chiar dacă nu s-ar reţine că a intervenit operaţiunea transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor la bursa de valori, tot nu ar putea fi constatat caracterul abuziv al preluării, în condiţiile în care aceasta s-a făcut în baza voinţei autorilor persoanelor ce au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre prin care s-a decis dizolvarea societăţii, şi care a fost supusă tuturor formalităţilor prevăzute de legea în vigoare la acel moment.
(revistele Buletinul Curtilor de Apel, Buletinul Casatiei, Curierul Judiciar si Curierul Fiscal pot fi accesate, in format digital, in Biblioteca pentru informare juridica online Legalis 2.0)
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 6587 din 29 septembrie 2011
Reclamanţii S.J.S. şi S.E. au chemat în judecată Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor R.F. SA, solicitând anularea deciziei nr. 102/2008, emisă de aceasta, şi restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 3.000 mp şi a construcţiilor edificate pe acesta.
Reclamanţii au arătat că, prin decizia contestată, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură formulată prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului ce a aparţinut Cinegrafiei Române S.A.R., ai cărei unici acţionari au fost autorii lor, S.V. şi S.M., argumentându-se că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a bunului.
Au mai susţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8634 din 11 martie 1936, imobilul teren situat în Bucureşti a devenit proprietatea societăţii Cinegrafia Română S.A.R. (Cirofilm), iar în baza autorizaţiei nr. 89/1936 eliberată de Municipalitatea Bucureşti, societatea a fost autorizată să edifice pe teren o construcţie compusă din subsol, parter şi etaj cu destinaţia de laborator cinematografic, astăzi Laboratorul de Film Mogoşoaia.
S-a arătat că, la acel moment, Cinegrafia Română avea ca acţionar majoritar pe I.B.R., cetăţean american, cu 1.300 de acţiuni din totalul de 1.500, restul de 200 de acţiuni fiind deţinute de fraţii G. şi T.P. La începutul celui de-al doilea război mondial, I.B.R. a vândut acţiunile către M.S., acesta achiziţionând ulterior şi acţiunile deţinute de G. şi T.P., jumătate din totalul acţiunilor fiind trecute pe numele V.S.
Reclamanţii au susţinut că, încă din anul 1942, Guvernul României a încercat prin diverse metode să achiziţioneze societatea de la M.S., depunând pe numele acestuia o sumă de bani drept compensaţie, însă acesta a refuzat. Începând din luna martie 1942 societatea a fost condusă de Guvernul României, însă, în vara anului 1946, M.S. a preluat societatea, situaţie ce rezultă din Tabloul Acţionarilor şi Convenţiunea nr. 36991/1946 şi nr. 36992/1946.
Urmare a ameninţărilor şi presiunilor Guvernului comunist pentru a vinde, M.S. a părăsit ţara, iar celălalt acţionar a fost arestat, alături de directorul tehnic, G.P. şi contabilul B.A., sub acuzaţia de încălcare a prevederilor Regulamentului de Sabotaj Economic. În timpul arestului, V.S. a fost obligat să prezideze adunarea extraordinară a acţionarilor din 14 aprilie 1948, la care a fost forţat să anunţe dizolvarea societăţii, activul şi pasivul fiind preluate de Administraţia Comercială „Oficiul Naţional Cinematografic”.
S-a arătat că la data de 11 mai 1948, prin Deciziunea penală nr. 2001, V.S. şi ceilalţi angajaţi arestaţi au fost achitaţi, fiind însă obligaţi să părăsească România.
Prin sentinţa civilă nr. 488 din 6 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că reclamanţii au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001, însă nu au probat şi trecerea abuzivă a imobilului compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 3.000 mp, în proprietatea statului.
Tribunalul a reţinut că imobilul a cărui restituire în natură s-a solicitat, a intrat în patrimoniul Statului la 10 aprilie 1948, prin decizia unanimă a adunării generale extraordinare a acţionarilor societăţii, în prezent fiind administrat de Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor R.F. S.A., regie autonomă de interes naţional.
Tribunalul a înlăturat susţinerile reclamanţilor în sensul că imobilul a intrat în proprietatea Statului în mod abuziv în baza Legii nr. 119/1948, întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ, 11 iunie 1948, imobilul se găsea deja în patrimoniul Statului, respectiv de la data de 14 aprilie 1948.
S-a avut în vedere că autorii reclamanţilor, în calitate de asociaţi ai Cinegrafiei Române, în patrimoniul căreia imobilul era inclus, au hotărât în adunarea generală extraordinară din 14 aprilie 1948 dizolvarea societăţii şi trecerea întregului activ şi pasiv rezultat din lichidare la Administraţia Comercială „Oficiul Naţional Cinematografic”, fapt consemnat atât în arhivele Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti – Oficiul Registrului Comerţului, prin cererea de modificare din 30 aprilie 1948, cât şi în M.Of. nr. 96, Partea a II-a, din 23 aprilie 1948.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru înlăturarea înscrisurilor depuse, din care a rezultat, pe de o parte, arestarea acţionarului majoritar pentru săvârşirea infracţiunii de speculă ilicită, iar, pe de altă parte, declaraţia fostului director G.P., în sensul că V.S. a fost obligat să prezideze adunarea generală a acţionarilor din 14 aprilie 1948, la care a anunţat dizolvarea societăţii.
Apelanţii au invocat greşita reţinere a preluării imobilului cu titlu valabil, contrar dispoziţiilor pct. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În acest context s-a făcut referire la încălcarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, text ce are rolul de a acoperi orice alte situaţii decât cele enumerate la literele a)-g), astfel încât să fie reglementate toate cazurile de preluare a imobilelor preluate de la particulari.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 212/A din 27 martie 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de intimată şi apelul reclamanţilor ca nefondat.
Instanţa a reţinut că, pentru a fi incident art. 5 din Legea nr. 10/2001, pe care s-a întemeiat intimata în invocarea lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: persoanele îndreptăţite sau moştenitorii lor să fie cetăţeni ai statelor care au încheiat cu România acorduri internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi ele să fi fost despăgubite în temeiul acestor acorduri. S-a constatat că, în cauză, nu este realizată cea de-a doua condiţie, în contextul depunerii celor două declaraţii ale apelanţilor, din care rezultă că nici aceştia şi nici antecesorii lor nu au primit despăgubiri în temeiul acordurilor internaţionale. S-a avut în vedere că, în contraprobă, intimata nu a realizat dovada faptului pozitiv, al primirii de astfel de despăgubiri, potrivit art. 129 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 1169 C.civ.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că actul juridic al cumpărării de acţiuni la bursa de valori nu poartă amprenta puterii publice a statului, deci nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din lege.
S-a apreciat, totodată, că faţă de momentul transferului acţiunilor societăţii realizat prin cumpărarea la bursă a acţiunilor, 12 aprilie 1948, este nerelevantă eventuala presiune ulterioară asupra lui V.S. şi arestarea acestuia, având în vedere că punerea sa în libertate s-a realizat anterior tranzacţionării la bursă.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.
Reclamanţii au criticat decizia recurată pentru greşita reţinere a neincluderii actului juridic al cumpărării de acţiuni la bursa de valori în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care în procesul-verbal al adunării generale extraordinare din 14 aprilie 1948 nu s-a menţionat actul înstrăinării acţiunilor, pretins intervenit la 12 aprilie 1948.
S-a învederat că, în realitate, nu a existat o înstrăinare a acţiunilor ce au aparţinut autorilor reclamanţilor, menţiunea făcută în înscrisul datat 21 aprilie 1948, reprezentând o cerere adresată Tribunalului Ilfov de a pronunţa o sentinţă de aprobare a dizolvării societăţii, constituind un „paravan” sub care s-a încercat să se dea legitimitate operaţiunilor de preluare în forţă.
S-a reţinut că procesul-verbal al adunării generale ce conţinea hotărârea de dizolvare trebuia întocmit şi semnat de acţionarul unic, Oficiul Naţional Cinematografic, şi nu de V.S., în situaţia în care s-ar accepta ideea că ar fi intervenit anterior, la 12 aprilie 1948, vânzarea acţiunilor.
Recurenţii au arătat că arestarea acţionarului şi achitarea acestuia după cedarea bunurilor sale către Statul Român trebuia apreciată ca o măsură nedreaptă, luată în scopul preluării societăţii, sens în care sunt aplicabile dispoziţiile pct. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Prin ultimul motiv de recurs, s-a susţinut reţinerea eronată ca fiind validă a operaţiunii de vânzare a acţiunilor la bursă, în absenţa înscrisului doveditor al acestei operaţiuni.
În dovedirea motivelor de recurs, reclamanţii recurenţi au depus ca înscris nou adresa nr. 1725 SANC Bucureşti din 17 martie 2011, eliberată de Arhivele Naţionale Istorice Centrale.
Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, reţinând că aceste norme vizează imobilele preluate de stat, în calitatea sa de deţinător al autorităţii publice, şi nu şi actele juridice de preluare în care Statul Român a acţionat ca un simplu cocontractant, aflat pe poziţie de egalitate juridică cu ceilalţi participanţi, fără a uza de ius imperii.
În acest context, s-a reţinut corect că preluarea ar putea fi considerată abuzivă, numai dacă s-ar constata, urmare a unui litigiu soluţionat definitiv, nulitatea absolută a convenţiei încheiate de stat cu fostul proprietar, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.
Actul juridic al cumpărării de acţiuni la bursa de valori nu se include în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu poartă amprenta puterii publice a statului.
Bursa reprezintă o instituţie a economiei de piaţă, ca formă organizată de schimb pentru titlurile financiare, după o procedură reglementată prin lege.
Constituită prin „Legea Madgearu” în anul 1929, ca instituţie publică creată cu scopul declarat al „reunirii comercianţilor sau negustorilor, industriaşi sau producători, armatori şi asiguratori, în vederea negocierii valorilor publice şi private, monedelor, devizelor, mărfurilor, închirierii vapoarelor şi acoperirii riscurilor de orice fel”, bursa de valori a funcţionat până la naţionalizarea sa prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948.
Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, achiziţia la 12 aprilie 1948 a acţiunilor Societăţii CiroFilm, de către stat prin bursa de valori, se include în sfera actelor juridice de drept
privat, deci nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea adresată Tribunalului Ilfov la 21 aprilie 1948, S.A.R. Cinegrafia Română (CiroFilm) a solicitat pronunţarea unei sentinţe de aprobare a dizolvării societăţii, conform hotărârii adunării generale extraordinare din 14 aprilie 1948, şi radierea din Oficiul Registrului Comerţului.
În cuprinsul acestei cereri s-a precizat expres că Oficiul Naţional Cinematografic a cumpărat la data de 12 aprilie 1948 toate acţiunile societăţii şi a hotărât, în calitate de unic acţionar, dizolvarea şi intrarea în lichidare a societăţii, întregul activ şi pasiv fiind preluat de Oficiul Naţional Cinematografic.
Chiar dacă la dosar nu s-a depus înscrisul doveditor al operaţiunii de vânzare a acţiunilor autorilor reclamanţilor la bursă, coroborând înscrisul menţionat (cererea adresată Tribunalului Ilfov) cu procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948 şi extrasele din Monitorul Oficial şi actele emise de Tribunalul Bucureşti, rezultă cu certitudine că transferul acţiunilor către Administraţia Comercială Oficiul Naţional Cinematografic s-a realizat anterior datei de 14 aprilie 1948.
Procesul-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948 în care s-a decis dizolvarea şi lichidarea societăţii a fost trecut în extras, în Registrul de ordine la nr. 541 din 21 aprilie 1948, fiind vizat de grefa Tribunalului Ilfov, Secţia comercială şi publicat în M.Of. nr. 96 din 23 aprilie 1948.
La data de 30 aprilie 1948 a fost înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie sub nr. 11588, cererea Societăţii Cinegrafia Română de înregistrare a procesului-verbal al adunării generale din 14 aprilie 1948.
Procedura de lichidare a societăţii şi actele întocmite de cenzori au fost vizate de Tribunalul Ilfov, Secţia comercială şi publicate în Monitorul Oficial, din bilanţul de lichidare din 29 aprilie 1948 (astfel cum a fost publicat în M.Of. nr. 104 din 7 mai 1948) rezultând o valoare a activului egală cu cea a pasivului.
Curtea a reţinut că îndeplinirea tuturor formalităţilor menţionate conferă legitimitate actelor juridice pe care le atestă, în acest sens fiind înlăturate susţinerile recurenţilor reclamanţi, în sensul fictivităţii înstrăinării acţiunilor autorilor lor.
Argumentul acestora în sensul că nu se justifică participarea lui V.S. la adunarea generală nu poate fi reţinut pentru a justifica caracterul abuziv al preluării, de vreme ce acesta figura ca acţionar al societăţii până la momentul la care modificările în structura acţionariatului deveneau opozabile terţilor, în evidenţele Camerei de Comerţ şi Industrie.
Chiar dacă nu s-ar reţine că a intervenit operaţiunea transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor la bursa de valori, tot nu ar putea fi constatat caracterul abuziv al preluării, în condiţiile în care aceasta s-a făcut în baza voinţei autorilor recurenţilor, prin hotărârea adoptată la 14 aprilie 1948, hotărâre ce a fost supusă tuturor formalităţilor prevăzute de legea în vigoare la acel moment, respectiv aprobarea de către Tribunalul Ilfov, publicarea în Monitorul Oficial şi înregistrarea la Camera de Comerţ şi Industrie.
Neconstatându-se nulitatea acestor acte, efectele juridice pe care le-au produs nu pot fi înlăturate, pentru a se putea reţine caracterul abuziv al preluării.
Contrar susţinerilor recurenţilor, soluţia instanţei de apel nu încalcă nici jurisprudenţa CEDO în materia acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în care Curtea a constatat o încălcare a dreptului de proprietate.
În speţă, titlul cu care a fost preluat imobilul este un titlu valabil, reprezentat de un act juridic de drept privat, care nu se circumscrie domeniului de aplicare al art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, prin natura actului de preluare, premisele prezentului litigiu sunt diferite de cele ale Hotărârii-pilot Atanasiu şi alţii împotriva României şi, ca atare, aceasta nu s-ar putea aplica prin analogie, astfel cum se solicită prin motivele de recurs.
Celelalte critici formulate de recurenţi, referitoare la modul de interpretare a unor înscrisuri de la dosar, respectiv scrisoarea autorului lor V.S. către Legaţia Americană şi declaraţiile pe proprie răspundere ale unor angajaţi ai societăţii, nu vor fi examinate întrucât vizează aspecte de netemeinicie, ce nu se circumscriu art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a constatat recursul reclamanţilor ca fiind nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., l-a respins.