Art. 2321 – Scrisoarea de garantie – din lucrarea Noul Cod Civil. Comentariu pe articole

1. Scurt istoric al garanţiilor autonome. Garanţiile autonome sunt instrumente de garantare reglementate pentru prima dată în dreptul naţional ca instituţie juridică; scrisoarea de garanţie bancară reprezintă una dintre acele instituţii care au apărut şi s-au dezvoltat în lipsa unui cadru legislativ în dreptul intern (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 5/2004, p. 67), o serie de reguli găsindu-se în normele interne ale băncilor.

Garanţiile autonome s-au dezvoltat în practica bancară, începând cu perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial şi s-au dezvoltat în mod deosebit începând cu anii `70 ai secolului trecut. Ele au apărut din nevoia practică de securizare a creditului, dar în acelaşi timp şi de eliminare a neajunsurilor rezultate din regulile uneori prea rigide ale instituţiilor juridice deja cunoscute. În sistemele de drept continental, garanţiile autonome au fost construite pe tiparul garanţiei personale (dar care prezintă o serie de dezavantaje pentru creditorul garantat), în timp ce în Statele Unite acestea au evoluat de la instrumentul acreditivului în aşteptare, constând în angajamentul băncii, luat la cererea clientului său, de a onora o cerere de plată venită din partea unui terţ beneficiar; acest angajament presupune ca în contul clientului, la banca emitentă a acreditivului, să existe suma necesară acoperirii plăţii şi care nu poate fi utilizată decât în acest scop, indisponibilizând uneori lichidităţi considerabile ale debitorului.

2. Codificarea uzanţelor comerciale internaţionale. Uzanţele comerciale internaţionale dezvoltate în domeniul bancar pentru garantarea obligaţiilor au fost codificate de către Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, mai întâi în anul 1978 (Publicaţia 325), ulterior în anul 1995 (Publicaţia 458); în 2009 acelaşi organism a revizuit Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere printr-un nou set de reguli privind garanţiile bancare ce au intrat în vigoare la 1 iulie 2010 (Publicaţia 758). Regulile cuprinse în Publicaţia 758 se aplică oricăror scrisori de garanţie sau de contragaranţie în care se prevede în mod expres că sunt supuse acestor reguli.

3. Scrisoarea de garanţie

3.1. Noţiune. Scrisoarea de garanţie reprezintă, după cum indică şi denumirea, înscrisul constatator (instrumentum) al unei garanţii (negotium) oferite de obicei de o instituţie bancară în folosul şi la solicitarea (ordinul) unui client al său, angajat în raporturi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în care are calitatea de debitor. Prin scrisoarea de garanţie se pot constitui diverse tipuri de garanţie (inclusiv fideiusiune), fiind esenţial ca din cuprinsul scrisorii să rezulte intenţia părţilor cu privire la tipul de garanţie (negotium), pe care au intenţionat să-l încheie. Articolul 2321 NCC reglementează scrisoarea de garanţie având ca obiect garanţia autonomă, caracterul autonom al garanţiei trebuind să rezulte neechivoc din conţinutul înscrisului. Stabilirea tipului de garanţie constituită prin scrisoare este esenţială pentru determinarea condiţiilor în care se realizează efectul principal – executarea garanţiei: în cazul garanţiei autonome, emitentul (banca) este obligat să execute garanţia pe baza simplei cereri a beneficiarului sau la prezentarea şi a unor documente indicate în scrisoare, fără însă a mai face verificări asupra raportului juridic (primar) dintre creditor (beneficiarul garanţiei) şi debitor (ordonator).

Scrisoarea de garanţie este un înscris constitutiv (ca şi în cazul titlurilor de valoare), existenţa garanţiei depinzând de emiterea scrisorii în forma ei materială.

3.2. Tipuri de scrisori de garanţie. În funcţie de obligaţia garantată, în practică cel mai des întâlnite sunt următoarele tipuri de scrisori de garanţie:

– scrisori de garanţie pentru participare la licitaţii; adesea, în cadrul organizării licitaţiilor, fie potrivit legii, fie potrivit caietului de sarcini se solicită participanţilor depunerea unei garanţii stabilite procentual din valoarea ofertei;

– scrisori de garanţie pentru bună execuţie, prin care se garantează executarea corespunzătoare şi la termen a obligaţiilor;

– scrisori de garanţie a restituirii avansului plătit, în cazul în care cumpărătorul plătitor al avansului ar dori să se asigure că avansul îi va fi restituit dacă vânzarea nu are loc;

– scrisori de garanţie a plăţii, când plata are loc la o dată ulterioară faţă de livrarea produselor sau serviciilor.

4. Garanţia autonomă. Funcţionare. Garanţia pe care emitentul se obligă să o plătească terţului constă într-o sumă de bani aparţinând adesea, ordonatorului însuşi, dar aflată „în mâna” emitentului. Scrisoarea de garanţie se bazează pe poziţia neutră pe care emitentul scrisorii de garanţie o are şi care, în cazul în care beneficiarul va solicita executarea scrisorii, va face către acesta plata sumei datorate de ordonator. Emitentul joacă, sub acest aspect, un rolul intermediar în efectuarea unei plăţi datorate de clientul său, beneficiarului. De aceea, se consideră că, sub aspect economic, garanţia autonomă „reprezintă mai degrabă o modalitate de plată decât o garanţie propriu-zisă”, deoarece întotdeauna banca „se asigură că ordonatorul a constituit în favoarea sa o garanţie (reală) suficientă pentru acoperirea riscului pe care banca şi-l asumă” ori această garanţie este înlocuită „cu obligaţia ordonatorului de a desfăşura toate sau cele mai importante dintre operaţiunile sale comerciale prin intermediul conturilor deschise la banca emitentă” (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 5/2004, p. 85).

Angajamentul pe care emitentul şi-l asumă are loc în considerarea unui raport obligaţional preexistent între el şi ordonator, născut dintr-un contract bancar: ordonatorul este un client al băncii, la care are deschise unul sau mai multe conturi în care rulează disponibilităţi băneşti, adesea rezultate dintr-un contract de credit. Existenţa unei garanţii autonome presupune existenţa a cel puţin trei părţi, între care se stabilesc următoarele raporturi juridice: 1) raportul obligaţional de bază (primar), dintre creditor şi debitorul a cărui obligaţie este garantată; 2) „raportul juridic preexistent” dintre debitor („ordonatorul”) şi garant („emitentul” scrisorii, instituţia bancară al cărei client este ordonatorul), în temeiul căruia cel dintâi îi ordonă băncii să emită o scrisoare de garanţie; 3) raportul dintre emitent şi beneficiar având ca obiect angajamentul unilateral al băncii de a onora, la cererea creditorului beneficiar, garanţia.

5. Trăsături generale ale garanţiilor autonome

5.1. Garanţiile autonome îndeplinesc funcţia specifică oricărei garanţii: oferă creditorului o asigurare cu privire la îndeplinirea obligaţiei de către debitor. Spre deosebire de garanţiile personale, însă, sunt lipsite de efectele accesorietăţii faţă de obligaţia din raportul juridic iniţial (primar), pe care a garantat-o. Această autonomizare a garanţiei faţă de raportul juridic primar a determinat pe unii autori să considere că nu este deplin corectă includerea garanţiilor autonome în categoria garanţiilor personale, de esenţa cărora este caracterul accesoriu al obligaţiei de garanţie faţă de obligaţia garantată (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 5/2004, p. 69-70). În opinia acestor autori, împărţirea garanţiilor, după criteriul funcţionalităţii, ar trebui să se facă în garanţii reale, garanţii personale şi garanţii independente (autonome).

5.2. Trăsătura caracteristică a garanţiei autonome este, astfel după cum rezultă şi din denumire, independenţa (autonomia) pe care o dobândeşte în raport cu obligaţia pentru a cărei garantare s-a născut. În timp ce, în cazul garanţiei personale (fideiusiunea) garantul îşi asumă o obligaţie accesorie celei principale, emitentul unei garanţii independente îşi asumă o obligaţie nouă, distinctă şi autonomă faţă de obligaţia principală. Obligaţia de garanţie nu se naşte în lipsa obligaţiei garantate, dar odată născută, soarta ei nu mai depinde de soarta obligaţiei „principale”.

Lipsind caracterul accesoriu al garanţiei, lipsesc şi consecinţele acestei accesorietăţi, rezultând o serie de efecte specifice: existenţa obligaţiei de garantare nu depinde de valabilitatea obligaţiei garantate; nici întinderea obligaţiei de garanţie nu depinde de obligaţia garantată – a se vedea, spre comparaţie cu fideiusiunea, art. 2288 alin. (1) şi art. 2289 alin. (1) NCC; creditorul care beneficiază de o garanţie autonomă are avantajul de a nu i se putea opune de garant (bancă) excepţiile proprii debitorului garantat, aşa cum, potrivit art. 2296 NCC, se întâmplă în cazul fideiusiunii; creditorul are dreptul de a obţine executarea (plata) de către bancă a garanţiei la simpla prezentare a documentelor menţionate în cuprinsul scrisorii de garanţie sau adesea la simpla lui cerere, fără ca banca să mai fie obligată să verifice raportul primar, dintre debitor (ordonatorul scrisorii) şi creditor (beneficiarul garanţiei); obligaţia băncii de plată a garanţiei către beneficiar trebuie executată „la prima şi simpla cerere” a acestuia [alin. (2)], chiar dacă el nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii pe care le avea faţă de ordonator, rezultate din raportul juridic iniţial (banca nu poate invoca, aşa cum poate fideiusorul, excepţia de neexecutare a contractului proprie debitorului garantat); emitentul nu poate refuza beneficiarului plata decât „în caz de abuz sau de fraudă vădită” [alin. (3)].

5.3. Garanţia autonomă este încorporată în înscrisul care conţine angajamentul unilateral şi irevocabil al băncii de a plăti suma de bani convenită, la cererea beneficiarului. Din acest punct de vedere, scrisoarea de garanţie bancară seamănă cu efectele de comerţ: sunt înscrisuri încorporând un drept ce poate fi exercitat, la data arătată în cuprinsul înscrisului, de posesorul său legitim, fiind folosite adesea ca instrumente de plată. Principala diferenţă între scrisoare de garanţie şi efectul de comerţ constă în caracterul circulant al celor dintâi „care le distinge pe acestea de garanţia independentă care este încheiată intuitu personae, neputând face obiectul transferului” (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 5/2004, p. 81). În plus, se mai menţionează că garanţia independentă are rol de instrument de plată numai în mod subsidiar, „în cazul în care raportul fundamental a suferit o ruptură”.

5.4. Garanţia autonomă este limitată: 1) în timp – la expirarea termenului stipulat de părţi [alin. (7)]; 2) sub aspectul obiectului, respectiv al sumei de bani pe care emitentul trebuie să o plătească beneficiarului.

6. Natura juridică a garanţiei autonome. Sub aspectul naturii juridice, contractul de garanţie autonomă a fost calificat în doctrină ca fiind un contract distinct de cel de fideiusiune, iar nu o subspecie a acestuia, calificare confirmată de reglementarea garanţiilor autonome în cadrul unui capitol distinct de capitolul destinat fideiusiunii. Totodată, garanţia autonomă nu trebuie confundată, deşi prezintă unele asemănări, cu promisiunea faptei altuia, stipulaţia pentru altul, asigurarea, cu acreditivul documentar, cu contractul de deschidere de credit, cu efectele de comerţ (a se vedea: R. Rizoiu, în CJ nr. 5/2004, p. 79-83; Z. Nedelea, Garanţia bancară, p. 44-57). Calificarea juridică, cu efecte practice directe, urmează să se facă, în lipsa unei calificări exprese sau neîndoielnice, prin stabilirea intenţiei reale a părţilor, în funcţie de o serie de clauze contractuale, şi cu deosebire în ceea ce priveşte dorinţa lor de a conferi sau nu autonomie obligaţiei de garanţie faţă de obligaţia garantată.

7. Caracterele juridice ale garanţiei autonome

Este un contract unilateral: emitentul se obligă să plătească suma de bani cu titlu de garanţie către beneficiar. În doctrină există şi teorii care califică scrisoarea de garanţie ca act juridic unilateral. Ne alăturăm autorilor care consideră că „dat fiind că angajamentul se naşte numai după ce beneficiarul acceptă tacit sau expres oferta băncii, având posibilitatea de a o refuza”, scrisoarea de garanţie este un contract unilateral (a se vedea: Z. Nedelea, Garanţia bancară, p. 38; R. Rizoiu, în CJ nr. 5/2004, p. 87).

Este un act juridic irevocabil şi necondiţional [alin. (1)]: emitentul nu poate retrage garanţia înăuntrul perioadei de valabilitate şi nu-şi poate asuma angajamentul sub vreo condiţie. Obligaţia de garanţie se naşte la data emiterii scrisorii de garanţie – alin. (7).

Are caracter autonom. A. Autonomia se raportează la obligaţia primară, dintre creditor şi debitor, pentru a cărei executare corespunzătoare garantează banca. Este trăsătura esenţială care deosebeşte garanţiile autonome de garanţiile personale: în timp ce fideiusiunea este „urmărită” de caracterul său accesoriu faţă de obligaţia principală, garanţia autonomă, odată constituită prin emiterea scrisorii de garanţie, are o existenţă proprie, independentă de obligaţia pe care o garantează (a se vedea supra, pct. 5.2). Chiar dacă autonomia faţă de raportul juridic garantat este de esenţa garanţiei autonome astfel cum s-a dezvoltat ca instrument al practicii bancare internaţionale, credem că ar fi fost necesară menţionarea expresă, prin referire directă, la raporturile dintre creditor şi debitor, ca în cazul scrisorii de confort – art. 2322 alin. (1) teza a II-a NCC. Publicaţia 758 precizează, la rândul său, în art. 5 lit. a), că o garanţie (în sensul definit la art. 2) este prin natura sa independentă „de relaţia de bază şi de cererea de emitere, iar garantul nu este în niciun fel implicat sau obligat de această relaţie. (…) Angajamentul unui garant de a plăti în cadrul garanţiei nu poate face obiectul unor reclamaţii sau contestaţii rezultate din orice alte relaţii decât relaţia dintre garant şi beneficiar”.

B. Faţă de raportul obligaţional preexistent între ordonator şi emitent, rezultat din contractul bancar existent între bancă şi clientul său, s-a considerat anterior noului Cod civil că emiterea şi menţinerea scrisorii de garanţie reprezintă în fapt serviciul pe care banca îl prestează clientului, contra unui comision, constituind, prin urmare, „obiectul” contractului bancar, astfel încât viciile acestui contract se pot răsfrânge asupra valabilităţii scrisorii de garanţie. Prin urmare, autonomia se raportează numai la raportul juridic iniţial, primar, nu şi la raportul obligaţional preexistent (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 10/2004, p. 111). În prezent, „independenţa” angajamentului emitentului faţă de raportul obligaţional preexistent [alin. (1)] este explicată în alin. (3), în sensul că emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate din acest raport obligaţional; este vorba despre excepţii precum neplata comisioanelor de către ordonator pentru emiterea garanţiei, neconstituirea garanţiilor colaterale, insolvabilitatea curentă sau iminentă a ordonatorului sau nulitatea contractului dintre el şi ordonator (a se vedea Z. Nedelea, Garanţia bancară, p. 33. Este încorporată într-un înscris cu caracter constitutiv: în lipsa înscrisului garanţia nu există.

Este un contract formal: datorită autonomiei garanţiei, limitele ei nu pot fi stabilite prin raportare la obligaţia principală, ci trebuie să rezulte doar din cuprinsul înscrisului constatator – scrisoarea de garanţie. De aceea, scrisoarea de garanţie trebuie redactată în termeni foarte clari, în primul rând în ceea ce priveşte intenţia părţilor de a constitui o garanţie autonomă, dar şi cu privire la condiţiile plăţii – „la simpla cerere” a beneficiarului sau prin prezentarea anumitor documente – la durata de valabilitate a scrisorii de garanţie [alin. (7)], suma maximă ce poate fi plătită, moneda. Practic, scrisoarea de garanţie trebuie să cuprindă toate elementele necesare care să permită băncii să efectueze plata fără verificări suplimentare asupra raportului iniţial dintre creditor şi debitor. În acest sens, alin. (1) al art. 2321 prevede în partea finală, că banca va plăti beneficiarului suma de bani „în conformitate cu termenii angajamentului asumat”.

Este un act juridic intuitu personae: în principiu, scrisoarea de garanţie este netransmisibilă – alin. (5). Caracterul netransmisibil al scrisorii de garanţie este semnalată în doctrină ca fiind principala deosebire între aceasta şi efectele de comerţ (a se vedea R. Rizoiu, CJ nr. 5/2004, p. 81).

8. Efectele garanţiei autonome

8.1. Efecte între emitent şi beneficiar

A. Dreptul beneficiarului de a cere emitentului plata garanţiei – alin. (2). Regulile privind executarea garanţiei sunt subsumate scopului care a dus la apariţia garanţiei autonome – simplificarea mecanismului, în paralel cu creşterea siguranţei beneficiarului că îşi va primi, în cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare a obligaţiei din partea debitorului, garanţia. Astfel, emitentul trebuie să facă plata:

– fie la prima şi simpla cerere a beneficiarului;

– fie la cererea beneficiarului însoţită de regulă de depunerea unor documente, dacă astfel s-a convenit prin textul scrisorii de garanţie („garanţia documentară”).

Legea pare să fie permisivă în ceea ce priveşte posibilităţile părţilor de a conveni în ce condiţii se face plata. Totuşi, aceste posibilităţi sunt limitate în situaţia în care părţile doresc constituirea unei garanţii autonome, pentru că, tocmai pentru a păstra avantajele conferite creditorilor, de certitudine şi simplitate, plata trebuie să se facă „după un simplu examen formal al documentelor prezentate în conformitate cu textul scrisorii de garanţie”, „fără a antama un examen de fond al necesităţii şi cuantumului executării”, astfel încât condiţiile executării să nu impună în sarcina emitentului verificarea contractului primar (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 10/2004, p. 118). Plata se face strict în condiţiile determinate prin scrisoarea de garanţie: în cuantumul, în moneda, la locul şi la termenul prevăzut în aceasta, în executarea doar a obligaţiei stabilite prin contractul primar indicat (iar nu rezultând dintr-un eventual alt contract existent între ordonator şi beneficiar).

Cererea de plată adresată emitentului de beneficiar are, la rândul său, un conţinut formal, în sensul că trebuie să conţină o serie de elemente care să permită emitentului efectuarea plăţii prin verificarea documentaţiei depuse: identificarea părţilor, contractul în temeiul căruia se face plata, evenimentul care justifică solicitarea de plată (care este obligaţia din contractul primar care nu a fost executată de debitor). Regulile uniforme revizuite, cuprinse în Publicaţia 758, consolidează regula (supletivă) a indicării de către beneficiar, în mod expres, odată cu cererea de plată, a obligaţiei neexecutate de debitor şi care justifică executarea garanţiei. Această regulă nu obligă pe emitent la verificarea motivului indicat de beneficiar (principiul autonomiei se opune), dar îl responsabilizează suplimentar pe acesta şi, în caz de fraudă, sprijină acţiunea ordonatorului împotriva beneficiarului.

Aceleaşi Reguli uniforme revizuite prevăd obligaţia emitentului de a informa pe ordonator despre orice cerere de executare ce-l priveşte, prezentată emitentului; după verificarea conformităţii cererii, emitentul trebuie să facă plata.

B. Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent [alin. (3)], chiar dacă scrisoarea de garanţie a fost emisă „în considerarea” acestui raport. Dacă în cazul fideiusiunii, între fideiusor şi debitorul principal este posibil să nu preexiste raporturi obligaţionale, fideiusorul putând garanta fără ştirea debitorului (gestiune de afaceri) sau chiar împotriva voinţei acestuia, în cazul garanţiilor autonome scrisorii de garanţie, între emitent şi ordonator există raporturi obligaţionale rezultate din contractul bancar.

C. Emitentul nu poate opune beneficiarului nici excepţiile întemeiate pe raportul dintre ordonator şi beneficiar, neputând invoca, precum fideiusorul, apărări proprii debitorului rezultate din raportul principal.

D. Emitentul poate refuza plata la cererea beneficiarului în caz de abuz sau în caz de fraudă vădită. Abuzul se manifestă, în această materie, sub forma cererii de plată formulată de beneficiar înainte de termen. Din formularea textului, rezultă că refuzul de a plăti este doar o posibilitate la îndemâna emitentului, ceea ce înseamnă că acesta poate, chiar în cazul unei cereri formulate abuziv, să efectueze plata; într-o asemenea situaţie, dacă din executarea garanţiei rezultă vreun prejudiciu pentru ordonator, problema urmează să fie soluţionată în temeiul raporturilor contractuale dintre ordonator şi beneficiar. Frauda, fie sub forma fraudei la lege, fie sub forma fraudării intereselor private, constituie şi ea o cauză care poate justifica refuzul emitentului de a executa plata, cu condiţia de a fi evidentă pentru emitent. Potrivit doctrinei, „frauda implică atitudinea intenţionată a beneficiarului de a cere executarea garanţiei fără a exista niciun motiv pentru aceasta” (a se vedea: M. Cabrillac, Ch. Mouly, Droit des sûretés, 6^e édition, Litec, Paris, 2002, p. 405-406, citaţi de R. Rizoiu, în CJ nr. 10/2004, p. 121). Emitentului nu i se poate pretinde să facă investigaţii pentru a determina dacă o cerere este frauduloasă ori nu, ci trebuie să rezulte în mod nemijlocit din acţiunile beneficiarului; frauda trebuie să fi fost cunoscută emitentului la data cererii de plată sau cel mai târziu la data efectuării plăţii (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 10/2004, p. 122). Cele mai frecvente cazuri de fraudă menţionate sunt formularea cererii de plată a garanţiei, deşi obligaţia garantată a fost executată integral de debitor sau de un alt garant, sau falsificarea documentelor prezentate în vederea executării garanţiei. O situaţie specială este semnalată ca fiind cea a fraudei care afectează contractul fundamental şi în ce măsură aceasta afectează – împotriva principiului autonomiei – garanţia. Se apreciază că „dacă frauda priveşte numai raportul juridic fundamental, garanţia independentă nu va fi afectată” (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 10/2004, p. 123); pe de altă parte, simpla încălcare a obligaţiilor contractuale ale beneficiarului, rezultând din raportul fundamental, nu constituie o probă a fraudei (a se vedea R. Rizoiu, în CJ nr. 10/2004, p. 127).

E. Transmiterea drepturilor şi/sau a obligaţiilor din raportul juridic preexistent nu duce la transmiterea şi a scrisorii de garanţie; scrisoarea de garanţie, chiar dacă este emisă în considerarea raportului preexistent, este independentă de acest raport, astfel încât, dacă prin convenţia părţilor (banca şi clientul său) nu s-a prevăzut altfel, o eventuală cesiune a drepturilor rezultate din contractul bancar (rezultată, spre exemplu, din reorganizarea băncii) nu conduce şi la transmiterea scrisorii de garanţie.

F. Beneficiarul poate transmite dreptul său de a cere executarea scrisorii de garanţie, unui alt beneficiar (spre exemplu, ca dare în plată către un creditor propriu, o cesiune de creanţă sau chiar constituirea unei ipoteci mobiliare etc.). Această posibilitate există, însă, numai dacă această „transferabilitatea” a fost prevăzută în textul scrisorii de garanţie, condiţie firească dat fiind că emitentul trebuie să ştie că poate face o plată valabilă nu numai către beneficiar, dar şi către o altă persoană care ar dobândi de la acesta dreptul a cere plata. Condiţiile în care cel de-al doilea beneficiar poate cere plata pot fi detaliat prevăzute chiar în scrisoarea de garanţie sau pot fi stabilite printr-un act ulterior.

8.2. Efecte între emitent şi ordonator. Dreptul de regres. După efectuarea plăţii către beneficiar, emitentul are drept de regres împotriva ordonatorului.

9. Încetarea garanţiei autonome. Garanţia autonomă îşi încetează valabilitatea: a) fie la data plăţii garanţiei; b) fie la expirarea termenului pentru care a fost constituită, dacă un astfel de termen a fost stabilit de părţi sau la data producerii unui alt eveniment de care părţile au legat valabilitatea garanţiei.

10. Dispoziţii tranzitorii. Potrivit art. 150 LPA, „Scrisorile de garanţie emise înainte de data intrării în vigoare a Codului civil sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate şi efectele, regulilor aplicabile la data emiterii lor. (2) Regresul va fi supus legii aplicabile obligaţiei principale”.