Din lucrarea “Noul Cod Civil. Comentariu pe articole” prezentăm comentariul pentru Art. 193 – Efectele personalităţii juridice – coordonatori si autori ai cartii: Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei. (Localizare in Noul Cod Civil: Cartea I – Despre persoane, Titlul IV – Persoana juridica, Capitolul I – Dispozitii generale, Art. 193 – Efectele personalităţii juridice)

Ediția 2 a lucrării “Noul Cod Civil. Comentariu pe articole” este accesibilă integral online, în  legalis Doctrină Civil

Art. 193

Efectele personalităţii juridice

(1) Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

[art. 4-5, 11, 15, 31, 58, 203, 224, 257, 541, 1369-1370, 2324 NCC; art. 20; art. 148 alin. (2) din Constituţie; art. 27 C.proc.fisc.; art. 3 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]

Comentariu

1. Prerogativele personalităţii juridice. Personalitatea juridică îi conferă formei de organizare (entităţii juridice) calitatea de subiect de drept distinct de constituentul său. În calitate de subiect de drept, persoana juridică are:

a) atribute de identificare proprii (sediu propriu, nume sau denumire, emblemă);

b) voinţă proprie şi interese proprii, pe care şi le exercită sau, după caz, şi le gestionează prin organele proprii;

c) naţionalitate proprie, distinctă de cea a constituenţilor;

d) patrimoniu propriu, distinct de cel al constituenţilor;

e) responsabilitate juridică proprie, inclusiv responsabilitate penală.

În calitate de subiect de drept, participant la circuitul civil, persoana juridică poate dobândi drepturi (inclusiv drepturi reale asupra unor bunuri) şi îşi poate asuma obligaţii, în limitele capacităţii sale juridice. În cazul persoanelor juridice fără scop patrimonial, capacitatea juridică se subsumează scopului său statutar. Alături de bunurile corporale, persoana juridică poate fi titular şi al unor bunuri sau drepturi necorporale, cum ar fi emblema, marca, secretul comercial sau celalalte drepturi de proprietate industrială. Persoana juridică poate dobândi şi invoca inclusiv drepturi nepatrimoniale, mai ales cele relative la nume şi dreptul la propria imagine (drepturi care se regăsesc printre cele denumite de art. 58 NCC „drepturi ale personalităţii”). Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale, persoana juridică poate pretinde despăgubiri, materiale sau morale, precum şi alte mijloace de reparare a prejudiciului, şi poate să utilizeze mijloacele de apărare a drepturilor personalităţii. Într-adevăr, conform art. 257 NCC, dispoziţiile Titlului V din Cartea I, „Apărarea drepturilor nepatrimoniale”, se aplică prin asemănare şi drepturilor neptrimoniale ale persoanelor juridice.

2. Obiectul raspunderii. Conform art. 31 alin. (1) NCC, ca şi persoanele fizice, persoana juridică este titulară a unui patrimoniu propriu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia. Patrimoniul persoanei juridice se constituie din contribuţiile iniţiale sau ulterioare ale constituenţilor, la care se adaugă bunurile, drepturile şi obligaţiile generate de activitatea persoanei juridice. La încetarea persoanei juridice, bunurile şi drepturile acesteia se transmit fie la persoana juridică succesoare, fie la constituent (cu condiţia ca acestea să reprezinte un surplus valoric faţă de totalul datoriei persoanei juridice care încetează).

Patrimoniul persoanei juridice poate fi supus unor diviziuni sau afectaţiuni patrimoniale, aşa cum rezultă din art. 31 alin. (1)-(2) NCC. Spre exemplu, persoana juridică poate să îşi constituie unul sau mai multe fonduri de comerţ sau alte tipuri de universalităţi de fapt, în sensul pe care îl dă acestei noţiuni art. 541 NCC, precum şi una sau mai multe afectaţiuni patrimoniale, prin tehnica fiduciei sau, după caz, a administrării depline a bunurilor.

3. Răspundere juridică proprie. Având un patrimoniu propriu, distinct de cel al constituenţilor, persoana juridică are şi o răspundere juridică proprie. În cazul răspunderii civile, persoana juridică îşi asumă consecinţele actelor sau faptelor sale generatoare de prejudicii, garantând acoperirea acestui prejudiciu cu patrimoniul propriu.

Dispoziţiile art. 2324 alin. (1) NCC relative la garanţia comună a creditorilor asupra tuturor bunurilor din patrimoniul debitorului, prezente şi viitoare, se aplică şi persoanei juridice. Dar sunt aplicabile persoanei juridice, în egală măsură, şi dispoziţiile art. 2324 alin. (2)-(3) NCC, conform cărora: a) unele bunuri ale debitorului sunt insesizabile, adică nu pot fi urmărite silit; b) dacă există o diviziune sau afectaţiune a patrimoniului, creditorii aferenţi diviziuni sau afectaţiuni sunt ţinuţi să urmărească mai întâi bunurile din acea fracţiune de patrimoniu în legătură cu care li s-a născut creanţa şi numai în caz de insuficienţă să treacă la urmărirea celorlalte bunuri ale debitorului.

În cazul răspunderii civile, suntem în prezenţa unei răspunderi reparatorii, care se concretizează fie în executarea în natură a obligaţiei, fie în despăgubiri. De precizat că persoana juridică răspunde patrimonial atât pentru fapta proprie, cât şi în calitate de comitent, pentru prepuşii săi.

Însă persoana juridică poate avea şi o răspundere sancţionatorie, cu caracter aflictiv, aşa cum este cazul răspunderii contravenţionale sau a celei penale. Dacă fapta penală sau contravenţia sunt generatoare de prejudicii, răspunderea reparatorie se poate cumula cu răspunderea sancţionatorie. În orice caz, în afară de sancţiunile contravenţionale sau penale constând în amenzi, persoana juridică poate fi sancţionată şi cu interzicerea unor activităţi, interzicerea participării la licitaţii, suspendarea activităţii, dizolvarea etc. Pe parcursul procesului penal se pot lua şi măsuri preventive contra persoanei juridice acuzate penal, cum ar fi suspendarea unei activităţi pe tot parcursul urmăririi penale.

4. Separaţia de patrimonii. Din caracteristica persoanei juridice de a fi un subiect de drept distinct de constituenţii săi rezultă şi consecinţa separaţiei de patrimonii între persoana juridică, pe de o parte, şi constituenţii, membrii sau organele acesteia, pe de altă parte. Separaţia de patrimonii este revelatorul personalităţii juridice reale. Ea nu poate fi confundată cu diviziunile sau afectaţiunile patrimoniale, la care se referă art. 31 alin. (2)-(3) NCC şi care au în vedere patrimoniul propriu, unic, al persoanei juridice.

5. Limitarea răspunderii. În mod principial, separaţia de patrimonii este şi revelatorul limitării răspunderii constituentului sau a membrului persoanei juridice la nivelul valoric nominal al contribuţiei sale la constituirea patrimoniului iniţial al persoanei juridice. Persoana juridică, o „formă de organizare” dotată de lege cu subiectivitate proprie, este o tehnică de limitare a răspunderii folosită în mod frecvent în dreptul afacerilor pentru a pune de acord caracterul limitat şi insuficient valoric al patrimoniului titularului cu caracterul practic nelimitat al valorii obligaţiilor generate de afacere, dar şi pentru a pune la adăpost averea titularului afacerii de riscurile inerente afacerii. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, spre exemplu, au fost create ca tehnici de limitare a răspunderii. Entităţile colective cu personalitate juridică, altele decât cele prezente în dreptul afacerilor, au preluat această tehnică de limitare a răspunderii, iar legiuitorul a sfârşit prin a extinde acest efect la toate tipurile de persoane juridice, inclusiv la cele de drept public.

Cu toate acestea, personalitatea juridică nu înseamnă în mod invariabil limitarea răspunderii constituenţilor sau membrilor persoanei juridice la nivelul contribuţiilor lor iniţiale la formarea patrimoniului persoanei juridice. Însuşi Noul Cod civil, în art. 193 alin. (1) teza finală admite că de la regula răspunderii persoanei juridice pentru datoriile proprii pot exista excepţii, stabilite prin lege.

În afară de situaţiile (analizate mai jos) de precaritate sau aparenţă de personalitate juridică şi de cazurile de confuzie de patrimonii, există nenumărate situaţii practice sau normative în care, atât în cazul persoanelor juridice de drept privat cât şi – mai ales – în cazul persoanelor juridice de drept public, răspunderea constituenţilor este fie o răspundere nelimitată pentru datoriile persoanei juridice, fie o răspundere solidară, alături de persoana juridică, fie, în fine, o răspundere subsidiară, în locul persoanei juridice. Astfel, spre exemplu, există:

a) cazuri de răspundere nelimitată, pentru persoana juridică, reglementate în Codul civil; art. 198 alin. (4) NCC impune fondatorilor sau asociaţilor persoanei juridice declarate nule să acopere toate datoriile entităţii; art. 203 NCC impune persoanelor însărcinate cu efectuarea publicităţii constituirii sau modificării persoanei juridice (de regulă, fondatori sau asociaţi în entitatea colectivă) să acopere toate prejudiciile ce ar putea rezulta din omisiunea efectuării publicităţii;

b) cazuri de răspundere solidară, alături de persoana juridică; conform art. 27 C.proc.fisc., membrii persoanei juridice de tip asociativ sau constituenţii entităţilor unipersonale cu personalitate juridică răspund solidar cu persoana juridică în măsura în care i-au determinat starea de insolvabilitate; aşa cum rezultă din art. 1370 NCC, dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără a se putea stabili cu precizie imputabilitatea unora dintre ele sau, dimpotrivă, lipsa acestei imputabilităţi, atunci persoanele în cauză răspund solidar faţă de victimă; în ce măsură este implicată persoana juridică sau constituentul acesteia în producerea prejudiciului nu are relevanţă faţă de victima prejudiciului; de asemenea, nu au relevanţă sub acest aspect nici distincţiile între răspunderea contractuală şi cea delictuală; principiul de răspundere solidară reglementat de art. 1370 NCC este aplicabil în cazul grupului de societăţi, precum şi în cazul grupului de entităţi cu sau fără personalitate juridică aflate în subordinea ori coordonarea unei instituţii publice; dacă nu se poate decela răspunderea unora dintre afiliate, a unora dintre societăţile controlate de grup sau a unora dintre entităţile subordonate instituţiei publice sau autorităţii şi nu se poate stabili nici lipsa totală a imputabilităţii vreuneia dintre aceste persoane, atunci victima poate pretinde întreaga despăgubire de la oricare dintre ele, întrucât sunt obligate solidar la repararea prejudiciului; răspunderea solidară se poate aplica şi în cazurile în care, fără să fie pe deplin aplicabile soluţiile personalităţii juridice precare sau ale celei aparente (false, fictive), este totuşi evident că prejudiciul nu s-ar fi produs fără complicitatea, instigarea, determinarea, tăinuirea sau favorizarea persoanei juridice care este autorul direct al faptei prejudiciabile (art. 1369 NCC), în aceste posturi putând fi constituentul persoanei juridice sau persoana care controlează persoana juridică; în fine, acelaşi principiu de răspundere solidară reglementat de art. 1369-1370 NCC se poate aplica şi în cazul grupului de contracte, un participant la grupul de contracte putând pretinde repararea prejudiciului de la un alt participant chiar dacă nu este în relaţii contractuale directe cu acesta din urmă;

c) cazuri de răspundere subsidiară, în locul persoanei juridice; fondatorii sau membrii unei persoane juridice răspund în locul acesteia dacă s-au folosit de calitatea de subiect de drept a persoanei juridice pentru a ascunde o fraudă, un abuz sau o atingere adusă interesului public [art. 193 alin. (2) NCC]; statul sau autorităţile publice şi unităţile administrativ-teritoriale nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor sau instituţiilor publice care sunt persoane juridice, fără ca situaţia inversă să fie posibilă (art. 224 NCC); asociaţii în societăţile în nume colectiv sau asociaţii comanditaţi răspund pentru datoriile societăţii, dacă societatea nu îşi poate acoperi datoriile [art. 3 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale].

3. Fictivitatea persoanei juridice. O persoană juridică poate să fie fictivă:

a) fie pentru că subiectivitatea sa juridică este fictivă (în acest caz, vorbim de o aparenţă de personalitate juridică, de o falsă personalitate juridică);

b) fie pentru că actul constitutiv care stă la baza constituirii sale este simulat (în acest caz, vorbim de o persoană juridică simulată, care se fundamentează pe un act juridic simulat şi care are, de aceea, o personalitate juridică precară, adică incompletă).

Persoana juridică fictivă poate fi privită, în consecinţă, sub două aspecte: a) ca persoană juridică simulată; pot fi în această situaţie doar entităţile colective de tip asociativ, întrucât doar acestea au un fundament contractual care permite aplicarea regulilor simulaţiei; b) ca personalitate juridică aparentă, manifestată prin lipsa organizării de sine stătătoare sau prin confuzia de patrimonii în cazul societăţii unipersonale, al unor societăţi de stat sau în cazul grupului de societăţi. Persoana juridică fictivă, care nu are o existenţă reală, ci una precară, incompletă sau falsă, nu se poate confunda cu actul fictiv, ca formă a simulaţiei (pentru detalii privind simulaţia contractului de societate comercială, a se vedea Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 275-287).

Simulaţia este o tehnică juridică, de obicei frauduloasă, prin care se creează, prin acte juridice bi sau multilaterale, o aparenţă juridică neconformă cu realitatea. Un act juridic poate simula realitatea, creând aparenţa că el există când, în realitate, între părţi nu există raporturi juridice reale (act fictiv). Un act juridic poate disimula un alt act sau raport juridic, singurul raport juridic real fiind cel din urmă (act deghizat). În fine, un act juridic este încheiat între anumite persoane, dar, în realitate, el generează, în tot sau în parte, raporturi juridice intra alte persoane (interpunere de persoane).

Entităţile de tip asociativ cu personalitate juridică pot fi rezultatele unor simulaţii. Avem în vedere simulaţia actului constitutiv, ca act juridic sinalagmatic, în toate cele trei forme ale simulaţiei, adică actul fictiv (actul secret declară că persoana juridică nu există, de fapt), actul deghizat (persoana juridică acoperă un alt act juridic: o donaţie, un contract de muncă, un contract de împrumut) şi interpunerea de persoane (adevăraţii fondatori sau membri nu sunt cei menţionaţi în actele constitutive, ci – în totalitate sau în parte – alte persoane). Personalitatea juridică este, în aceste situaţii, precară (incompletă), întrucât, prin constatarea simulaţiei, se poate ajunge la înlăturarea personalităţii juridice sau, după caz, la nulitatea persoanei juridice. Printr-o acţiune judiciară de constatare a simulaţiei sau pe cale de excepţie, realitatea raporturilor juridice poate fi devoalată, actul simulat, actul disimulat sau interpunerea de persoane fiind făcute inopozabile. Dacă persoana juridică de tip asociativ este rezultatul unei simulaţii, ea nu va avea efecte faţă de cel care a devoalat realitatea prin înlăturarea simulaţiei. Cel care a devoalat pe cale judiciară realitatea va putea pretinde creanţa sa rezultată din răspunderea contractuală sau delictuală de la adevăraţii titulari pasivi ai raportului juridic de răspundere, adică de la fondatori, asociaţii majoritari, managerii persoanei juridice etc.

Dacă simulaţia ascunde o fraudă la lege sau o cauză falsă ori ilicită (spre exemplu, simularea independenţei pentru a putea participa la licitaţii cu reducerea sau eliminarea concurenţei; disimularea unui scop ilicit sub forma unei motivaţii aparent legale şi legitime a existenţei persoanei juridice; utilizarea filialei pentru implementarea în România a unui model de afacere ilegal în ţara de origine a societăţii dominante), atunci actul constitutiv al persoanei juridice poate fi declarat nul. Ca urmare a nulităţii actului constitutiv (ceea ce echivalează cu inexistenţa lui), persoana juridică poate fi, la rândul său, declarată nulă. Efectele nulităţii vor fi dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice, membrii persoanei juridice (fondatorii sau principalii decidenţi) fiind supuşi unei răspunderi patrimoniale nelimitate pentru acoperirea oricărui prejudiciu generat de persoana juridică nulă.

Pe de altă parte, atât persoanele juridice de tip asociativ, cât şi entităţile unipersonale cu personalitate juridică pot fi „titularele” unei personalităţi juridice false, aparente. Aparenţa de personalitate juridică poate fi rezultatul lipsei organizării de sine stătătoare sau al confuziei de patrimonii.

Personalitatea juridică falsă poate fi, în cazul grupului de societăţi sau al „operatorilor economici” constituiţi de stat ori de autorităţi, rezultatul lipsei sau mimării organizării de sine stătătoare. În cadrul grupului de societăţi, organele societăţilor afiliate sau controlate sunt desemnate sau populate de societatea dominantă a grupului, cu persoane fizice sau juridice care sunt stipendiate de societatea dominantă a grupului. Atunci când votul în adunarea generală a societăţii controlate este exercitat conform directivelor societăţii dominante, când directorii şi majoritatea membrilor în organele colective de administare sunt salariaţi ai societăţii dominante sau persoane controlate de aceasta şi când cenzorii sau auditori interni sunt controlaţi, de asemenea, de societatea dominantă, este evident că nu mai vorbim de personalitate juridică reală, ci de o aparenţă de personalitate juridică, iar societatea controlată nu mai este decât instrumentul voinţei societăţii dominante. De altfel, este foarte des întâlnită în ultima vreme practica creării aşa-numitelor «vehicule cu scop special» (special purpose vehicle, SPV), care nu sunt altceva decât instrumente ale voinţei societăţii dominante, adaptate scopurilor sale de moment, dar nu neapărat şi intereselor terţilor cu care intră în raporturi juridice. Aceste SPV-uri împărtăşesc nu numai credibilitatea societăţii-mamă, pe baza căreia obţin finanţări fără a furniza garanţii sau fără a avea experienţă în tipul de afaceri finanţat, ci şi consiliile de administraţie, managementul şi controlul intern. În aceleaşi coordonate se pot fixa şi practicile autorităţilor de a-şi desemna, pe criterii administrative şi politice, reprezentanţi în adunările generale, în consiliile de administraţie şi, respectiv, în persoana directorilor societăţilor sau regiilor autonome din „portofoliu”. Aşa-numiţii «operatori economici» de stat sunt şi ei, în acest fel, instrumentalizaţi, subiectivitatea lor fiind o aparenţă înşelătoare.

Personalitatea juridică poate fi falsă şi în cazul în care, în activitatea entităţilor unipersonale cu personalitate juridică sau în cadrul grupului de societăţi, se aduce atingere separaţiei de patrimonii între fondatori sau membri, pe de o parte, şi persoana juridică, pe de altă parte. Asociatul sau acţionarul unic foloseşte entitatea unipersonală, de regulă, ca pe un paravan care să îl apere de răspunderea nelimitată pentru datoriile pe care le-ar genera afacerea astfel derulată. În acest caz, afacerea nu mai este, în mod real, afacerea entităţii unipersonale, ci a asociatului sau a acţionarului unic. La fel, independenţa economică şi juridică a societăţilor din grup este anihilată atunci când afacerile acestora sunt dictate de societatea dominantă, atât sub raportul circulaţiei lichidităţilor în cadrul grupului şi al finanţării unor afaceri în dauna altora, cât şi sub raportul partenerilor de afaceri cu care societăţile controlate pot contracta ori sub raportul modelului de afacere ce trebuie urmat. În aceste cazuri, dependenţa juridică şi economică a societăţilor controlate de societatea dominantă determină şi transgresarea limitelor patrimoniilor acestora, rezultând o confuzie de patrimonii. Inversul separaţiei de patrimonii – despre care se poate spune că este revelatorul personalităţii juridice reale, efective – este confuzia de patrimonii. În mod evident, în caz de confuzie de patrimonii, creditorii falsei persoane juridice nu mai au ca garanţie comună patrimoniul propriu al acesteia, întrucât nu se mai poate şti dacă este vorba de patrimoniul persoanei juridice sau de patrimoniul fondatorilor ori al membrilor. Aceşti creditori îl vor putea avea ca debitor pe adevăratul stăpân al afacerii, dacă probează confuzia de patrimonii şi, implicit, falsa personalitate juridică. Creditorii falsei persoane juridice devin creditorii asociatului sau ai acţionarului unic ori creditorii societăţii dominante.

4. Răspunderea societăţii dominante pentru societatea filială. Acest tip de răspundere este consacrată în dreptul Uniunii Europene, cele mai relevante sub acest aspect fiind speţele Akzo Nobel (2009) şi Clubul Lombard (2009), soluţionate de CJUE. În ambele speţe s-a admis că, în măsura în care comportamentul anticoncurenţial al unei filiale nu este rezultatul unei independenţe voliţionale sau patrimoniale a filialei, ci un comportament impus filialei de societatea dominantă prin control acţionarial şi managerial, simplul fapt al existenţei personalităţii juridice a filialei nu apară societatea-mamă (societatea dominantă a grupului) de răspunderea pentru delictele civile, contravenţionale sau penale ale filialei. Speţa Clubul Lombard a extins principiul răspunderii societăţii dominante pentru societatea controlată şi în domeniul protecţiei consumatorilor (pentru mai multe amănunte privind aceste speţe, a se vedea Gh. Piperea, Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 332-340). Chiar dacă cele două speţe par a fi cantonate la domeniul concurenţei şi la cel al protecţiei consumatorilor, ele au totuşi valoare de principiu, putând fi extinse la toate situaţiile în care, prin încălcarea independenţei juridice şi patrimoniale a filialei, societatea dominantă a determinat filiala la săvârşirea unui delict civil, contravenţional sau penal. Este, de altfel, nu numai rezultatul unei evoluţii a jurisprundenţei comunitare europene, care a ajuns să nu mai parifice personalitatea juridică cu limitarea răspunderii, aceasta din urmă fiind păstrată neatinsă doar în măsura în care nu se încalcă separaţia de patrimonii între filiala şi societatea dominantă a grupului, ci şi ceea ce rezultă din art. 1369-1370 NCC. Din aceste texte reiese, pe de o parte, că cel ce determină săvârşirea unui un delict civil sau cel beneficiază de consecinţele acestuia răspunde solidar faţă de victima prejudiciului, alături de autorul direct al delictului civil şi, pe de altă parte, că, dacă nu se poate stabili cu precizie imputabilitatea unei fapte, care apare ca fiind săvârşită de mai multe persoane, atunci toate acestea răspund solidar şi integral faţă de victimă.

Şi în jurisprudenţa CEDO s-a considerat că acţionarul majoritar poate fi ţinut să răspundă pentru datoriile societăţii controlate în condiţiile în care nu a înţeles să menţină intactă independenţa juridică a societăţii cotrolate şi, respectiv, separaţia de patrimonii între societatea controlată şi acţionarul majoritar. Într-o recentă speţă, A. Popa contra României (pentru amăunte în legătură cu aceasta, a se vedea Gh. Piperea, Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 340-341), s-a statuat că statul român este responsabil pentru plata datoriilor societăţii Nitramonia Făgăraş, deţinută de stat, întrucât statul român nu a respectat nici independenţa juridică, nici separaţia de patrimonii a societăţii. În plus, s-a reţinut că lipsa mijloacelor financiare nu poate fi un motiv de neplată a datoriilor, mai ales atunci când debitorul este statul.

Ambele jurisprudenţe citate mai sus sunt obligatorii în dreptul intern, atât art. 148 alin. (2), cât şi art. 20 din Constituţie, precum şi art. 5, respectiv art. 4 NCC, stabilind aplicabilitatea directă în dreptul intern a dreptului comunitar şi, respectiv, a drepturilor stabilite de CEDO, atunci când legea internă este în contradicţie cu dreptul comunitar sau cu dreptul european al drepturilor omului. Legea internă, în această situaţie, este înlăturată de la aplicare.

5. Inopozabilitatea personalităţii juridice. Conform art. 193 alin. (1) NCC, persoana juridică răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Aşadar, limitarea răspunderii nu mai este o consecinţă invariabilă a personalităţii juridice.

În primul rând, însuşi Codul civil prevede, în art. 193 alin. (2) NCC, că nu poate fi invocată împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă cel care o invocă urmăreşte să ascundă o fraudă, un abuz de drept sau o atingere adusă ordinii publice. Persoana de bună-credinţă nu trebuie să dovedească nulitatea persoanei juridice, precaritatea sau falsitatea acesteia şi nici confuzia de patrimonii. Nu este necesar ca însăşi persoana juridică să se fi constituit pentru a ascunde o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice (căci, în acest caz, am vorbi, de fapt, de un motiv de nulitate a persoanei juridice). Este suficient ca persoana interesată: a) să dovedească faptul că invocarea personalităţii juridice ascunde frauda, abuzul sau o atingere adusă ordinii publice şi b) să fie de de bună-credinţă (fapt care, de altfel, se prezumă).

Consecinţa acestei dispoziţii este că, faţă de persoana de bună-credinţă care a intrat în raporturi juridice cu persoana juridică, membrii sau asociaţii vinovaţi de fraudă, abuz sau de atingerea ordinii publice, toate acestea ascunse sub paravanul personalităţii juridice a entităţii colective, vor fi responsabili patrimonial (sau chiar penal, după caz), alături de sau în locul persoanei juridice. Aşadar, creditorii persoanei juridice devin creditori ai fondatorilor sau membrilor persoanei juridice care s-au folosit de paravanul personalităţii juridice pentru a ascunde o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice.

Textul art. 193 alin. (2) NCC este aplicabil mai ales atunci când voinţa proprie a fondatorului sau a membrului persoanei se manifestă prin instrumentalizarea persoanei juridice. Dar textul este aplicabil şi în cazul în care interesul persoanei juridice este intervertit în interesul fondatorului sau al asociatului majoritar, care se foloseşte de personalitatea juridică pentru o fraudă, un abuz sau o atingere adusă ordinii publice. Interesul persoanei juridice este interesul entităţii, al formei de organizare, şi nu al constituentului, chiar dacă, în mod indirect, acesta din urmă se manifestă ca o determinantă a interesului entităţii. Confundarea acestor interese poate duce la consecinţe juridice devaforabile circuitului civil, întrucât actele organelor persoanei juridice pot fi anulate pentru lipsa sau iliceitatea cauzei derivată din intervertirea interesului entităţii în interesul personal al constituentului. În plus, o persoană de bună-credinţă va putea invoca utilizarea paravanului personalităţii juridice în scopurile ilicite arătate de art. 193 alin. (2) NCC pentru a se apăra de limitarea răspunderii celui culpabil, cu care a intrat în raporturi juridice.

Dacă frauda sau abuzul sunt relativ simplu de calificat (abuzul de drept fiind chiar definit de art. 15 NCC: „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”), ordinea publică nu este definită, deşi Codul civil face referire la această sintagmă atunci când interzice subiectelor de drept să deroge, prin convenţiile sau actele lor juridice unilaterale, de la legile care interesează ordinea publică (art. 11 NCC).

Ordinea publică, în concepţia clasică, se reducea la ordinea publică politică (organizare statală, apărare şi ordine publică, justiţie etc.). În prezent însă ordinea publică este o categorie largă ce cuprinde ordinea publică politică, ordinea publică economică, ordinea publică socială (clasificarea este propusă în doctrina franceză: J. Flour, J.-Luc Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L´acte juridique, 10e édition, Armand Colin, Paris, 2002, p. 199-218, precum şi în doctrina noastră recentă: L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 51).

În noţiunea de „ordine publică economică sunt incluse”: a) ordinea publică economică de protecţie (dreptul consumului, dreptul muncii) şi b) ordinea publică economică de direcţie (dreptul concurenţei). Ordinea publică economică este o dimensiune a ordinii publice care are sens doar prin raportare la activitatea profesioniştilor. Într-adevăr, profesioniştii sunt cei care exploatează o întreprindere, adică desfăşoară în mod sistematic activităţi economice. Normele de direcţie (concurenţa) şi normele de protecţie (dreptul consumului şi dreptul muncii) sunt limite ale activităţii profesioniştilor şi ale libertăţii lor de a contracta, întrucât sunt norme care fie le direcţionează activitatea, în aşa fel încât jocul concurenţei să fie onest, fie le interzice anumite libertăţi, în aşa fel încât partea slabă în contractele pe care profesioniştii le încheie, recte consumatorii sau angajaţii, să fie protejaţi de abuzul de putere economică al profesioniştilor. Dacă persoana juridică este un paravan pentru încălcări ale legilor ce interesează ordinea publică (inclusiv ordinea publică economică, de direcţie sau de protecţie), persoana interesată va putea invoca inaplicabilitatea limitării răspunderii fondatorilor, membrilor sau asociaţilor pentru datoriile persoanei juridice, putând atrage răspunderea acestora pentru datoriile persoanei juridice.

Gheorghe Piperea

Cartea Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, in format tiparit poate fi achizitionata de aici (www.beckshop.ro)
Informatii suplimentare despre lucrare