CEDO – Cauza Jarnea impotriva Romaniei

[reclamantul] a vizitat legaţia engleză“.

15. Menţiunea scrisă de mână, „fişă + căut./[sau cart.]“, apărea în partea de sus stânga a paginii cu nr. 355. Potrivit reclamantului, al doilea cuvânt din menţiunea respectivă, „cart.“, ar fi abrevierea cuvântului „cartotecă“.

16. Considerând că dosarul său nu era complet, având în vedere numerotarea paginilor şi absenţa unor menţiuni esenţiale, precum percheziţiile domiciliare la care fusese supus, reclamantul a depus mai multe cereri la CNSAS în care se plângea de aceste aspecte şi contesta conţinutul dosarului său. Totodată, reclamantul a solicitat ca CNSAS să ateste, printr-un document oficial, faptul că dosarul său nu era complet şi că informaţiile incluse acolo erau „denaturate“.

17. La 7 ianuarie 2002, CNSAS i-a răspuns că nu era în măsură să se pronunţe asupra alegaţiilor conform cărora cel puţin 354 de pagini lipseau din dosarul său, pe motiv că SRI îi predase un dosar care nu avea decât cele 4 pagini pe care le-a putut consulta.

18. Reclamantul a reiterat contestaţiile. La 18 iunie şi 1 octombrie 2002, CNSAS i-a răspuns că dosarul îi fusese predat de SRI şi că, referitor la alegaţiile privind caracterul incomplet şi denaturat al informaţiilor din dosar, considera că era vorba despre „convingeri personale“ ale reclamantului, care „nu erau relevante“.

19. Drept răspuns la contestaţiile formulate de reclamant cu privire la menţiunile inexacte din dosarul său, CNSAS i-a răspuns, la 18 decembrie 2003, că nu îi putea indica numele persoanelor implicate în activitatea de supraveghere, în măsura în care identitatea acestora nu fusese stabilită cu certitudine. CNSAS l-a informat pe reclamant că în arhive nu s-a mai găsit niciun alt document cu informaţii suplimentare în privinţa lui. De asemenea, CNSAS l-a informat că Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Arhive şi Documentare Militară îi comunicaseră că nu aveau dosare care să îl privească.

20. Conform corespondenţei din 25 martie 2004, ca răspuns la întrebarea reclamantului referitoare la modalitatea de numerotare a paginilor şi conţinutul real al dosarului său, CNSAS i-a răspuns că dosarul său a fost predat de SRI şi conţinea doar cele 4 foi după care putuse face copii în urma consultării.

21. Reclamantul a solicitat o audienţă în faţa Colegiului CNSAS. Potrivit afirmaţiilor sale, audienţa a avut loc la 11 noiembrie 2004 şi a fost înregistrată, însă nu a obţinut niciodată înregistrarea respectivă.

B. Acţiunea în contencios administrativ

22. La 15 aprilie 2004, reclamantul a introdus în faţa Curţii de Apel Bucureşti o acţiune împotriva CNSAS şi SRI pentru constatarea lipsei unor foi din dosarul său şi a faptului că dosarul reprezenta un „fals“. Totodată, reclamantul a solicitat ca CNSAS să îi dea un răspuns referitor la ilegalităţile comise în legătură cu dosarul său.

23. În faţa curţii de apel, SRI a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, invocând faptul că trimisese la CNSAS toate documentele referitoare la reclamant. În susţinerea acestei excepţii, s-a bazat pe corespondenţa din 25 martie 2004 cu CNSAS.

24. Prin încheierea din data de 10 mai 2004, curtea de apel a admis excepţia invocată de SRI şi i-a retras calitatea de pârât în proces.

25. Prin Hotărârea din 31 mai 2004, curtea de apel a respins acţiunea reclamantului. Bazându-se pe corespondenţa dintre reclamant şi CNSAS, instanţa a constatat că acesta din urmă îi pusese la dispoziţie toate informaţiile referitoare la el aflate în posesia consiliului. Cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la caracterul incomplet şi denaturat al informaţiilor incluse, instanţa a considerat, în baza corespondenţei menţionate, că CNSAS nu putea fi considerat responsabil în acest sens.

26. Contestând în special excluderea SRI din procedură, precum şi motivele reţinute de curtea de apel pentru a-i respinge acţiunea, reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii. Acesta imputa curţii de apel refuzul acesteia, prin interpretarea dată dispoziţiilor Legii nr. 187/1999, de a sancţiona abuzurile regimului anterior.

27. Prin Hotărârea definitivă din 15 aprilie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul. Înalta Curte a hotărât că excluderea SRI din proces era justificată de art. 20 din Legea nr. 187/1999. În baza aceleiaşi corespondenţe dintre reclamant şi CNSAS, Înalta Curte a considerat că CNSAS îşi îndeplinise obligaţiile care decurgeau din legea menţionată şi că motivele reţinute de curtea de apel erau întemeiate. În cele din urmă, Înalta Curte a considerat că reclamantul ar fi putut contesta răspunsurile la corespondenţa sa în faţa Colegiului CNSAS, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din legea citată.

C. Informaţiile obţinute de reclamant în urma comunicării prezentei cauze Guvernului

28. Conform scrisorii din 1 aprilie 2010, adresată reclamantului de CNSAS, listele numelor reale ale cadrelor şi pseudonimele acestora nu au fost comunicate CNSAS.

29. La 21 aprilie 2010, CNSAS l-a informat pe reclamant că în urma verificărilor în arhive şi a primirii unor arhive noi se identificase un microfilm, creat de fosta Securitate, în care numele său apărea pe 67 de pagini. Reclamantul a fost invitat să îl consulte.

30. Din scrisoarea din 22 iunie 2010 adresată de CNSAS agentului guvernamental la Curte reiese că reclamantul a consultat dosarul respectiv la 3 mai 2010. În aceeaşi scrisoare, CNSAS preciza că, deşi Serviciul de Informaţii Externe (SIE) menţionase că nu a identificat documente referitoare la reclamant, la sfârşitul anului 2006 trimisese totuşi la CNSAS un dosar referitor la acesta.

CNSAS a mai precizat în scrisoare că nu era complet exclus să se găsească alte documente întocmite de fostele organe de securitate, inclusiv referitoare la reclamant. Dificultatea identificării dosarelor provenea, potrivit CNSAS, de la numărul foarte mare de dosare primite mai ales în perioada 2005–2006, respectiv 1.601.010 dosare, precum şi de la lipsa unor liste de inventar al dosarelor. CNSAS a mai precizat că legea nu impunea niciun termen pentru identificarea dosarelor, dar că, în pofida unor inconsecvenţe între răspunsurile primite în timp din partea altor instituţii precum SRI şi SIE, făcea eforturi să îşi îndeplinească obligaţiile legale.

31. Potrivit reclamantului, conţinutul microfilmului era deteriorat în proporţie de 85%, astfel încât lecturarea acestuia era aproape imposibilă.

32. La 23 august 2010, reclamantul a obţinut de la CNSAS copia celor 172 de pagini din propriul dosar.

D. Date despre reclamant din dosarul tatălui său întocmit de Securitate

33. Dosarul tatălui reclamantului pus la dispoziţie de CNSAS include, printre altele, copia unei scrisori olografe a reclamantului, datată 29 noiembrie 1961 şi adresată tatălui său. În scrisoare, reclamantul, care la vremea respectivă îşi satisfăcea stagiul militar obligatoriu, descria în mod critic condiţiile din cazarma în care se afla. „Note de sinteză“ ale dosarului fac o amplă referire la scrisoarea reclamantului şi concluzionează că reclamantul era nemulţumit de stagiul său militar, că exagera şi denatura descrierea condiţiilor de viaţă din cazarmă, făcând remarci negative la adresa cadrelor militare, denumite „inamici din interiorul cazărmii“. Potrivit notelor, atitudinea reclamantului demonstra o educaţie familială duşmănoasă faţă de regim.

34. Respectivele note indicau, de asemenea, conţinutul scrisorilor adresate reclamantului de tatăl său şi corespondenţa lui cu alte persoane.

II. Dreptul şi practica interne relevante

35. Dispoziţiile legislative relevante în materie de acces la propriul dosar întocmit de fostele servicii de securitate ale regimului totalitar, precum şi dispoziţiile referitoare la datele cu caracter personal sunt prezentate în hotărârile Haralambie împotriva României (nr. 21.737/03, pct. 31–40, 27 octombrie 2009), Rotaru împotriva României [(MC), nr. 28.341/95, pct. 31–32, CEDO 2000-V] şi Petrina împotriva României (nr. 78.060/01, pct. 17–18, 14 octombrie 2008), precum şi în Decizia Rad împotriva României [(dec.), nr. 9.742/04, pct. 24–29, 9 iunie 2009].

36. Conform art. 20 din Legea nr. 187/1999, CNSAS a fost însărcinat să primească în gestiune toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de această lege, cu excepţia celor care privesc siguranţa naţională. În conformitate cu alin. (2) al respectivului articol, membrii CNSAS au acces neîngrădit la arhivele vizate de lege pe întreaga perioadă în care au fost păstrate de SRI sau de alte instituţii. Potrivit art. 20 alin. (3), SRI, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Apărării Naţionale, Arhivele Naţionale şi orice alte instituţii care deţin asemenea documente sunt obligate să asigure acest drept de acces şi să le predea la cererea Colegiului CNSAS.

37. Practica instanţelor interne în materie de acces la dosarele întocmite de Securitate, precum şi un rezumat al secţiunilor relevante din rapoartele anuale ale CNSAS sunt descrise în Hotărârea Haralambie, citată anterior, pct. 41–48. Primul raport referitor la activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000–31 mai 2002, publicat în 2002, în temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, arăta că SRI predase CNSAS 3.573 de dosare personale în perioada relevantă. SIE i-a predat 65 de dosare, iar instanţele militare, 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS includeau, în total, 3.652 de dosare individuale.

După cum reiese din raportul de activitate anual al CNSAS, SRI a predat CNSAS, pe parcursul anului 2006, 249 803 de dosare individuale. Conform raportului anual al CNSAS publicat în 2008, SRI a predat CNSAS, în 2007, 15.500 de dosare individuale. În acelaşi an, Ministerul Justiţiei a predat, de asemenea, 104.907 de dosare personale, clasate anterior în arhivele instanţelor militare din Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

38. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său la viaţă privată, din cauza împiedicării exercitării dreptului său de acces la dosarul întocmit de fosta Securitate şi deţinut de serviciile secrete, drept recunoscut prin Legea nr. 187/1999. Acesta s-a plâns de caracterul incomplet al dosarului, de numai 4 pagini, şi de lipsa de credibilitate a anumitor informaţii comunicate de CNSAS. După ce a trăit o viaţă marcată de temeri şi furie pentru că era urmărit de serviciile secrete ale fostului regim totalitar, acesta reclamă dreptul de acces la toate informaţiile colectate de servicii în privinţa sa. În plus, reclamantul reproşează instanţelor faptul că nu a fost luat în considerare rolul SRI şi al altor servicii de informaţii în gestionarea şi predarea arhivelor fostei Securităţi CNSAS şi refuzul de a examina răspunderea SRI, considerând că acesta nu putea fi pârât în proces. În fine, reclamantul denunţă durata nerezonabilă a demersurilor sale pe lângă CNSAS, care au condus la identificarea unui microfilm cu informaţii personale care i-a fost prezentat abia în 2010, ulterior comunicării cererii.

El invocă art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.“

39. Guvernul contestă aceste argumente.

A. Cu privire la admisibilitate

40. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Cererea trebuie declarată aşadar admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

41. Reclamantul susţine că Legea nr. 187/1999 nu a fost respectată nici de CNSAS, nici de serviciile de informaţii care deţineau arhivele fostei Securităţi, în ceea ce priveşte dreptul său de acces la propriul dosar, şi denunţă atitudinea lor evazivă faţă de cererile sale timp de peste 9 ani. Acesta consideră că, în cazul unei imposibilităţi obiective de prezentare a anumitor documente incluse în dosarul respectiv, ar fi trebuit să fie informat despre motivele imposibilităţii respective.

42. Potrivit reclamantului, menţiunea de pe pagina 355 (supra, pct. 15), precum şi direcţia responsabilă de dosarul său, respectiv direcţia de investigaţii, indică faptul că a fost supus unei activităţi sistematice de informare cu privire la persoana sa, incluzând supravegherea continuă a corespondenţei sale şi a convorbirilor sale telefonice. Drept urmare, consideră că era imposibil ca dosarul său să conţină doar cele două foi numerotate 355 şi 356.

43. Reclamantul denunţă totodată lipsa unei liste de inventar al documentelor din dosarul personal, în condiţiile în care, în opinia sa, păstrarea dosarelor Securităţii era strict reglementată înainte de 1989 şi excludea o astfel de omisiune. În opinia reclamantului, absenţa s-ar datora intenţiei de a ascunde trecutul ori chiar distrugerii fişelor de informaţii care puteau dezvălui identitatea agenţilor Securităţii care şi-au păstrat funcţiile în cadrul serviciilor secrete posttotalitare. Acesta denunţă totodată refuzul CNSAS şi al serviciilor secrete de a recunoaşte dispariţia sau distrugerea documentelor din dosarul său, precum şi refuzul CNSAS de a explica inconsecvenţa informaţiilor oferite în raport cu numerotarea paginilor.

44. Guvernul observă că, spre deosebire de situaţia reţinută de Curte în Hotărârea Haralambie, citată anterior, reclamantul a putut consulta propriul dosar încă din 2001. În această privinţă, Guvernul consideră că prezenta cauză se apropie mai mult de Cauza Rad, citată anterior.

45. Referitor la eventualele falsuri şi caracterul pretins incomplet al dosarului, Guvernul arată că instanţele naţionale au considerat că acestea nu puteau fi imputate CNSAS. În plus, acesta face trimitere la Hotărârea Haralambie (citată anterior, pct. 97), în care Curtea nu s-a considerat în măsură să adopte o poziţie cu privire la eventuala existenţă a altor documente referitoare la reclamant.

46. Pe de altă parte, Guvernul susţine că Legea nr. 187/1999 reglementează suficient de precis accesul la dosarele personale întocmite de fosta Securitate.

47. Guvernul precizează, de asemenea, că CNSAS s-a confruntat cu un obstacol obiectiv în cadrul rolului său de a acorda persoanelor interesate acces la dosarele fostei Securităţi, respectiv imposibilitatea de a garanta că toate documentele existente în dosare înainte de 1989 fuseseră păstrate de serviciile secrete.

48. În observaţiile sale suplimentare din 2 iulie 2010, Guvernul face trimitere la scrisoarea CNSAS din 22 iunie 2010, care precizează că dificultatea identificării dosarelor provenea din numărul foarte mare de dosare primite mai ales în perioada 2005–2006, respectiv peste 1.600.000 de dosare, precum şi din lipsa unor liste de inventar al dosarelor. Ţinând seama de aceşti factori obiectivi, accesul reclamantului la documentele din propriul dosar a fost asigurat în cel mai scurt termen posibil.

49. În observaţiile sale suplimentare din 3 septembrie 2010, Guvernul precizează că reclamantul a primit la 23 august 2010 copia celor 172 de pagini din propriul dosar, ceea ce demonstrează că CNSAS a făcut eforturi pentru a găsi dosarul integral.

2. Motivarea Curţii

50. Curtea a hotărât deja că interesul reclamantului de a avea acces la conţinutul propriului dosar ţine de „viaţa privată“ în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât legislaţia internă prevedea expres un astfel de acces (a se vedea Haralambie, citată anterior, pct. 79, Rotaru, citată anterior, pct. 44, şi Rad, citată anterior, pct. 34). Conform articolului menţionat, Curtea a consacrat deja dreptul persoanelor interesate de acces la „toate informaţiile relevante şi corespunzătoare“ care le privesc, printr-o procedură efectivă şi accesibilă [a se vedea Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32.555/96, pct. 162, CEDO 2005-X, şi Haralambie, citată anterior, pct. 85, 86 şi referinţele menţionate acolo].

51. În Hotărârea Haralambie împotriva României, Curtea a ajuns la concluzia că statul nu a îndeplinit, în circumstanţele cauzei, obligaţia pozitivă care îi revenea de a asigura reclamantului o procedură efectivă şi accesibilă pentru a-i permite accesul la propriul dosar într-un termen rezonabil. Caracterul incomplet al informaţiilor oferite nu a fost tratat separat dată fiind constatarea la care Curtea a ajuns deja cu privire la ineficienţa procedurii de acces la dosarul personal.

52. Curtea observă că, spre deosebire de Cauza Haralambie, citată anterior, în prezenta speţă reclamantul a avut acces la o parte din dosarul personal încă din 2001. Având doar 4 foi, din care două erau numerotate 355 şi 356, această numerotare, precum şi cronologia şi conţinutul documentelor (supra, pct. 12–14) erau de natură să indice că dosarul era mai voluminos decât cele 4 foi prezentate reclamantului. Faptul că reclamantul a primit, la 23 august 2010, o copie a 172 de pagini suplimentare din dosarul său a confirmat caracterul incomplet al dosarului care i-a fost prezentat în 2001.

53. Curtea aminteşte constatarea făcută în Hotărârea Haralambie (citată anterior, pct. 88–89), respectiv că legislaţia internă, şi anume art. 1 din Legea nr. 187/1999, apoi art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, care a înlocuit-o, consacră dreptul fiecărui cetăţean român de a avea acces la propriul dosar întocmit de Securitate şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană. În plus, art. 20 din Legea nr. 187/1999, precum şi art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 prevăd că SRI şi alte instituţii care deţin arhivele în cauză sunt obligate să garanteze dreptul de acces la respectivele dosare şi să le predea la cererea CNSAS. Prin aceste dispoziţii, legislaţia internă a instituit în mod formal o procedură administrativă de acces la dosare (a se vedea, de asemenea, Decizia Rad, citată anterior, pct. 35 şi 42). Această procedură implica intervenţia mai multor instituţii, începând cu SRI şi alte instituţii care deţin arhivele în cauză, şi a CNSAS, care ar trebui să asigure accesul efectiv al persoanelor în cauză la propriile dosare. Rămâne să se stabilească dacă în cazul reclamantului această procedură a fost efectivă.

54. În speţă, începând cu 25 mai 2001, CNSAS l-a informat pe reclamant că a făcut obiectul unor măsuri de supraveghere ale Securităţii şi că s-a identificat un dosar pe numele său, pe care îl putea consulta, ceea ce reclamantul a şi făcut în scurt timp. Considerând că dosarul era incomplet, acesta a sesizat CNSAS, apoi instanţele, fără un rezultat satisfăcător pentru el.

55. De asemenea, Curtea observă că abia la 21 aprilie 2010, adică după mai mult de 9 ani de la prima sa cerere din data de 13 februarie 2001 şi după ce cererea a fost comunicată Guvernului, CNSAS l-a informat pe reclamant că, în urma verificărilor în arhive şi a primirii unor arhive noi, se identificase un microfilm, creat de fosta Securitate, în care numele său apărea pe 67 de pagini. De asemenea, abia la 23 august 2010 a primit copia celor 172 de pagini din dosarul său. În plus, Curtea constată că abia după ce cererea i-a fost comunicată Guvernului reclamantul a obţinut un răspuns la obiecţia sa privind caracterul incomplet al dosarului la care a avut acces în 2001 (Haralambie, citată anterior, pct. 91). Or, reiese din documentele de la dosar că un microfilm conţinând numele reclamantului a fost predat CNSAS încă de la finele anului 2006 (a se vedea supra, pct. 30).

56. În măsura în care cauza întârzierii s-ar datora nerespectării de către serviciile secrete a obligaţiilor de a transfera arhivele în cauză CNSAS, Curtea observă, ca şi în Cauza Haralambie (citată anterior, pct. 92), că, dacă iniţial legea nu prevedea un termen pentru realizarea transferului, în urma unei modificări legislative survenite în 2006 s-a stabilit un termen de 60 de zile pentru transferul arhivelor.

Astfel, Curtea constată că durata procedurii administrative în cauză a depăşit cu mult termenul impus de legea din 2006. Or, dacă organul legislativ a stabilit un termen de 30 de zile pentru ca CNSAS să răspundă persoanelor în cauză şi, în urma modificării legii în 2006, un termen de 60 de zile pentru ca SRI şi alte instituţii în cauză să predea respectivele arhive, este foarte evident că, în opinia sa, o astfel de procedură trebuia desfăşurată cu o celeritate deosebită (Haralambie, citată anterior, pct. 93, şi, mutatis mutandis, Gunes împotriva Franţei, nr. 32.157/06, pct. 26, 20 noiembrie 2008).

57. Referitor la argumentul Guvernului conform căruia, cel puţin într-o anumită perioadă, microfilmul prezentat reclamantului în 2010 era de negăsit, Curtea observă că CNSAS era în posesia lui încă de la finele anului 2006 (Haralambie, citată anterior, pct. 94).

58. În plus, deşi Curtea poate accepta faptul că numărul mare de dosare transferate – peste 1.600.000 de dosare în 2005–2006, potrivit scrisorii CNSAS din 22 iunie 2010 – sau deficienţele sistemului de arhivare, precum şi absenţa listelor de inventar al dosarelor respective ar putea justifica un interval de timp în procesarea cererilor de acces la documente, acestea nu pot justifica totuşi o întârziere de 9 ani din partea instituţiilor în cauză pentru soluţionarea cererii reclamantului referitoare la caracterul incomplet al dosarului său prezentat în 2001 (Haralambie, citată anterior, pct. 95).

De altfel, Curtea constată că instanţele naţionale au refuzat nu numai să angajeze, ci chiar să examineze eventuala răspundere a SRI în legătură cu lipsa de diligenţă invocată la predarea dosarelor, deşi reclamantul avea un temei legitim să considere că SRI, care deţinea arhivele respective înainte de a le preda autorităţii responsabile, CNSAS, era în măsură să ofere explicaţii privind documentele lipsă. În plus, conform jurisprudenţei constante a instanţelor naţionale, acţiunile împotriva SRI au fost respinse din cauza lipsei calităţii procesuale pasive a SRI (Haralambie, citată anterior, pct. 41–43), astfel încât orice demersuri ulterioare pe lângă această instituţie erau zădărnicite.

59. În fine, Curtea observă că, în decursul acestei perioade, reclamantul a primit răspunsuri evazive şi incoerente (a se vedea supra, pct. 17–18, 20 şi 29–30). Acestea nu ofereau niciuna dintre explicaţiile prezentate de Guvern în faţa Curţii, în special în raport cu scrisoarea CNSAS din data de 22 iunie 2010. Această scrisoare a fost adresată agentului guvernamental la Curte, nu direct reclamantului.

60. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă pe care o avea, aceea de a oferi reclamantului o procedură efectivă şi accesibilă care să îi permită accesul într-un termen rezonabil la toate informaţiile relevante referitoare la persoana sa, care fuseseră strânse de fosta Securitate şi care se aflau încă în posesia autorităţilor publice (a se vedea Haralambie, citată anterior, pct. 96, şi, mutatis mutandis, Roche, citată anterior, pct. 166–167, şi, mutatis mutandis, Kenedi împotriva Ungariei, nr. 31.475/05, pct. 48, 26 mai 2009).

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la celelalte capete de cerere

61. În cererea iniţială, reclamantul invoca de asemenea art. 10 din Convenţie, denunţând caracterul incomplet şi fals al informaţiilor din propriul dosar. Invocând art. 17 din Convenţie, acesta s-a plâns de faptul că instanţele au admis excepţia ridicată de SRI cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive.

Citând art. 6 din Convenţie, reclamantul s-a plâns totodată de faptul că instanţele nu au interogat CNSAS şi SRI şi de faptul că nu au ţinut seama de înregistrarea audienţei la Colegiul CNSAS.

62. Ţinând seama de constatarea Curţii de la pct. 60, supra, cu privire la ineficienţa procedurii de acces la propriul dosar, aceasta consideră că nu este necesară examinarea separată a celorlalte capete de cerere ale reclamantului (mutatis mutandis¸ Haralambie, pct. 97).

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

63. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciu

64. Reclamantul solicită 400.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit ca urmare a nerespectării dreptului său de acces la propriul dosar întocmit de Securitate. În opinia sa, timp de peste 10 ani de la adoptarea legii privind accesul la acest tip de informaţii, dreptul său de a recupera informaţii esenţiale despre persecuţiile îndurate de el şi de familia sa s-a dovedit iluzoriu. În fine, acesta consideră că a suferit un prejudiciu ca urmare a riscurilor practicii administrative a CNSAS şi serviciilor de informaţii care deţineau arhivele fostei Securităţi în legătură cu persoana sa.

65. Guvernul susţine că persoana în cauză nu a suferit un prejudiciu moral, ţinându-se seama de eforturile făcute de autorităţi pentru a răspunde cererii sale de acces la propriul dosar. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul consideră că este excesivă, având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, sumele acordate variind între 2.000 şi 8.000 EUR.

66. Curtea consideră că deficienţele procedurii de acces la propriul dosar şi mai ales faptul că au trecut mai mulţi ani până când a avut în sfârşit acces la dosar au cauzat reclamantului suferinţe şi o stare de incertitudine care nu pot fi compensate printr-o simplă constatare a încălcării. Pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi acordă 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

67. De asemenea, reclamantul solicită 782,20 lei româneşti (RON) pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii.

68. Guvernul solicită Curţii să nu acorde nicio sumă în acest sens.

69. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 200 EUR.

C. Dobânzi moratorii

70. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu este necesar să examineze celelalte capete de cerere formulate de reclamant;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

1.(i)
5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

2.(ii)
200 EUR (două sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 iulie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, opinia separată a judecătorului Ziemele este anexată la prezenta hotărâre.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

Opinia concordantă a doamnei judecător Ziemele

1. Prezenta cauză urmăreşte să stabilească dacă guvernul pârât şi-a respectat obligaţia pozitivă de a garanta accesul reclamantului la propriul dosar, care conţinea informaţii strânse de serviciile secrete în timpul regimului totalitar din România.

2. Mă raliez fără rezervă la concluzia Curţii din această speţă. Aş dori doar să completez raţionamentul Curţii într-o privinţă. Curtea face trimitere la legislaţia internă relevantă (pct. 53 din hotărâre), care recunoaşte dreptul oricărui cetăţean român de acces la documente confidenţiale ale vremii respective. În speţă, reclamantul nu a putut consulta propriul dosar decât în parte, nu în integralitate. Abia ulterior i-a fost recunoscută această ultimă posibilitate (pct. 55 şi 58). Deşi admite că arhivarea unui mare volum de documente poate necesita timp, Curtea nu consideră mai puţin excesiv termenul scurs în speţă pentru a da curs cererii reclamantului.

3. Aş dori să adaug că, dincolo de obligaţiile impuse de legislaţia naţională şi de cea specifică, referitoare la dreptul la respectarea vieţii private în interpretarea dată de Curte (supra, pct. 1), o obligaţie mai generală revine statelor în cadrul tranziţiei de la un regim totalitar la un regim democratic: este vorba despre conservarea arhivelor care înregistrează trecutul, precum şi modul de funcţionare a regimului totalitar. Obligaţia este valabilă faţă de societate în ansamblul ei, dar şi faţă de fiecare dintre membrii acesteia. Aşa cum se poate citi în „Setul actualizat de principii pentru apărarea şi promovarea drepturilor omului prin lupta împotriva impunităţii“, emise de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU Doc. E/CN.4/2005/102/anexa 1): „Cunoaşterea de către un popor a istoriei oprimării sale aparţine patrimoniului său şi, ca atare, trebuie conservată prin măsuri corespunzătoare în numele obligaţiei aparţinând statului de a conserva arhivele şi celelalte mijloace de probă referitoare la încălcările drepturilor omului şi dreptului umanitar şi de a contribui la dezvăluirea acestor încălcări. Aceste măsuri au ca obiectiv să salveze de la uitare memoria colectivă, în special pentru a se apăra împotriva dezvoltării unor teze revizioniste şi negaţioniste.“ În raport cu aceste considerente, argumentul privind deficienţele sistemului de arhivare poate avea un rol foarte limitat. Statul are, într-adevăr, o obligaţie foarte specială, aceea de a administra corespunzător şi de a conserva efectiv arhivele fostelor servicii de securitate pentru a permite societăţii să avanseze, odată încheiată documentarea clară a regimului anterior. Pentru mine, prezenta cauză, ca şi celelalte cauze având originea în fapte identice sau asemănătoare, prezintă implicaţii care depăşesc dreptul individului în cauză. Este important ca Curtea să recunoască acest element, precum şi principiul dreptului inalienabil al fiecărui popor de a cunoaşte adevărul despre trecutul său (mutatis mutandis, Asociaţia „21 Decembrie 1989“ şi alţii împotriva României, nr. 33.810/07 şi 18.817/08, pct. 144, 24 mai 2011, nedefinitivă), principiu care este fundamental pentru statul pârât şi societatea acestuia.