CEDO – Cauza Cornelia Popa impotriva Romaniei

[…] din cadrul Judecătoriei Constanţa […] concluziile au fost trimise Inspecţiei Judiciare din cadrul Ministerului Justiţiei în vederea continuării cercetării respective conform legii […].“

7. La 28 mai 2001, reclamanta a publicat un articol împreună cu o fotografie a judecătorului C.C. în cotidianul „Independentul“. Articolul avea următorul text:

„Judecătorul C.C. recidivează cu sentinţe stupefiante

– D.S., care asigura gestiunea în cadrul societăţii «C» SA ar trebui să plătească contravaloarea a 16 tone de motorină lipsă, adică aproximativ 47 milioane de lei acum 4 ani;

– Chiar dacă setul de probe examinate erau favorabile societăţii «C» SA, judecătorul C.C. a pronunţat o hotărâre aberantă;

– C.C. obligă societatea «C» să reintegreze angajatul şi să îi plătească despăgubiri substanţiale;

– Magistratul C.C., cunoscută graţie deciziilor surprinzătoare, a atras atenţia Consiliului Superior al Magistraturii.

În 1997, Judecătoria Constanţa a fost sesizată de SC «C» SA cu un litigiu de muncă formulat împotriva D.S. Aceasta din urmă a fost angajată ca gestionar în cadrul benzinăriei. La 14 mai 1997, preşedintele-director general al societăţii, după ce a dispus un inventar asupra mărfurilor din gestiunea D.S., a constatat o lipsă de 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei. Considerând că este vorba despre o gravă nerespectare a atribuţiilor profesionale, direcţia societăţii a decis concedierea lui D.S. Aşa cum reiese din afirmaţiile părţilor la litigiu, precum şi din examinarea probelor, instanţa a hotărât că, în speţă, cererea privind prejudiciul material s-a aflat la originea concedierii. Lipsa mărfii a fost constatată în perioada în care D.S. asigura gestiunea, anterior acestei perioade nemaifăcându-se nicio constatare de acest tip. Conform rezultatelor expertizei contabile, prejudiciul s-ar fi produs în perioada 30 aprilie–14 mai 1997, experţii considerând totuşi că era prea mare cantitatea de motorină lipsă în raport cu eventualele posibilităţi de sustragere. După audiere, D.S. a recunoscut că nu a raportat în mod real stocurile zilnice de carburanţi. S-a dovedit că, la 8 mai, D.S. a solicitat un împrumut de carburanţi din partea societăţii pentru a acoperi cantitatea de carburant lipsă. Lipsa de carburant evidenţiată în gestiunea societăţii a fost recunoscută de D.S. în timpul cercetării administrative, care a indicat totuşi că, pentru a acoperi pierderea, aceasta trebuia să îşi vândă apartamentul. Apartamentul a fost vândut, însă prejudiciul cauzat societăţii nu a fost acoperit. Deşi existau probe concludente care atestau culpabilitatea lui D.S. pentru lipsa celor 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei, judecătorul C.C. a hotărât, în mod stupefiant, că decizia de concediere era ilegală şi a anulat-o. Şi, pentru ca stupefacţia să fie la culme, C.C. a obligat conducerea societăţii «C» SA să o reintegreze pe D.S. în funcţia avută şi să îi plătească despăgubiri pentru perioada în care aceasta nu şi-a încasat salariul. Acelaşi judecător i-a dispus lui H.O., preşedintele-director general al societăţii «C» SA, să îi plătească lui D.S. drepturile salariale pentru perioada care s-a scurs între data concedierii şi reintegrarea efectivă în postul său.“

8. La 11 iunie 2001, judecătorul C.C. a depus plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantei şi a cotidianului. Aceasta susţinea că titlul articolului în litigiu, precum şi publicarea fotografiei sale aduceau atingere dreptului la respectarea reputaţiei sale, în calitate de magistrat. În opinia sa, faptul că reclamanta a prezentat într-un mod tendenţios faptele procedurii, făcând referire la capacităţile profesionale ale judecătorului C.C., la subiectiva interpretare şi apreciere a probelor de către aceasta, a expus-o dispreţului public, afectându-i astfel demnitatea. C.C. s-a constituit parte civilă pentru o sumă de 100.000.000 lei româneşti (ROL), aproximativ 3.850 euro (EUR).

9. La termenul din 8 ianuarie 2002, ziarul, în calitate de parte responsabilă civilmente, a solicitat Judecătoriei Constanţa să depună la dosarul cauzei comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curţii de Apel Constanţa. Instanţa a respins proba respectivă ca „irelevantă, neconcludentă şi inutilă“.

10. Prin Hotărârea din 10 septembrie 2003, Judecătoria Constanţa a condamnat reclamanta la plata unei amenzi penale de 6.000.000 ROL, aproximativ 200 EUR, pentru calomnie. Totodată, instanţa a condamnat reclamanta în solidar cu ziarul la plata unei despăgubiri de 100.000.000 ROL, aproximativ 3.850 EUR, pentru prejudiciul moral suportat de partea civilă. În fine, reclamanta şi ziarul au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 12 EUR. Instanţa a hotărât că articolul în cauză depăşise limitele obligaţiilor de informare într-o societate democratică, transmiţând un mesaj precis, respectiv reproşuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii şi a obligaţiilor profesionale. Potrivit instanţei Judecătoriei Constanţa, articolul în cauză constituia o „atingere nu numai la adresa magistraţilor, ci şi a încrederii cetăţenilor în justiţie“.

11. Reclamanta a introdus recurs împotriva hotărârii, susţinând, între altele, că afirmaţiile făcute la publicarea articolului au fost confirmate la 31 august 2001 prin Hotărârea Tribunalului Constanţa, care modifica integral hotărârea judecătoriei. În faţa Tribunalului Constanţa reclamanta a afirmat că publicarea articolului său avea ca obiectiv apărarea bunei funcţionări a justiţiei, prin denunţarea faptelor care aduceau atingere normelor deontologiei profesionale şi a deciziilor judecătoreşti bizare. Reclamanta s-a plâns de refuzul judecătoriei de a-i permite să facă proba verităţii afirmaţiilor sale şi a invocat respingerea de către instanţă a probei constând în comunicatul de presă care ridica îndoieli cu privire la obligaţiile profesionale ale judecătorului C.C. Reclamanta denunţa condamnarea sa pe motivul atingerii „reputaţiei magistraţilor“ în general, fără ca judecătoria să fi examinat temeinicia afirmaţiilor ei.

12. Prin Încheierea din 17 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie, sesizată cu o cerere formulată de partea responsabilă civilmente, a decis strămutarea cauzei în faţa unei alte instanţe de acelaşi grad, respectiv Tribunalul Galaţi.

13. Prin Hotărârea din 28 octombrie 2002, Tribunalul Galaţi a admis parţial recursul reclamantei şi a modificat hotărârea judecătoriei, reducând valoarea despăgubirii acordate cu titlu de prejudiciu moral la 60.000.000 ROL, aproximativ 1.920 EUR. Instanţa a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii. Instanţa a hotărât că reclamanta adusese o gravă atingere dreptului la respectarea reputaţiei judecătorului C.C., mai ales în virtutea statutului său de magistrat. Considerând că reclamanta recunoscuse şi regretase situaţia în cauză şi ţinând seama de resursele materiale limitate de care aceasta dispunea, instanţa a decis că se impunea o reducere a despăgubirii acordate pentru prejudiciul moral.

14. Aşa cum reiese din copia unei scrisori din 16 mai 2003 trimise de Judecătoria Constanţa Poliţiei Municipiului Constanţa, amenda penală de 6.000.000 ROL a făcut obiectul unei graţieri prezidenţiale.

II. Dreptul intern relevant

15. Dispoziţiile relevante din Codul penal român, în materie de calomnie, astfel cum erau în vigoare la vremea faptelor, precum şi modificările legislative ulterioare sunt descrise în Hotărârea Boldea împotriva României [nr. 1999/02, pct. 16–19, CEDO 2007-… (extrase)].

16. Prin Decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţională legea de abrogare a art. 205–207 din Codul penal privind insulta şi calomnia, pe motiv că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată în mod imperativ prin sancţiuni de drept penal.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

17. Reclamanta susţine că faptul că a fost condamnată penal şi civil, prin Hotărârea din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Galaţi, a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie, care este redactat după cum urmează:

„1. Oricare persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăţilor de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune un regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.“

18. Guvernul contestă această teză.

A. Cu privire la admisibilitate

19. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea observă de altfel că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

20. Reclamanta consideră că articolul în litigiu se baza pe informaţii factuale corecte şi necontestate şi că exprima opinia sa privind lipsa de imparţialitate a judecătorului C.C. În opinia sa, termenul cel mai dur folosit în articol era „stupefiant“, expresie utilizată pentru a caracteriza hotărârea judecătorească pronunţată în cauza privind conflictul de muncă, obiectul articolului său de presă. Reclamanta afirmă că a prezentat cauza în mod corect, fără nicio intenţie calomnioasă, exclusiv în scopul de a informa publicul despre o problemă de ordin general, respectiv funcţionarea justiţiei. Pe lângă motivarea discutabilă a deciziilor interne, reclamanta susţine că la redactarea articolului s-a bazat pe existenţa comunicatului de presă al Curţii de Apel Constanţa, care menţiona o cercetare disciplinară având ca obiect activitatea profesională a judecătorului C.C.

21. Reclamanta consideră că sancţiunea şi înscrierea condamnării penale în cazierul judiciar erau disproporţionate în raport cu faptele imputate. În fine, reclamanta susţine că graţierea prezidenţială a avut caracter condiţionat, întrucât, conform dreptului intern, timp de 3 ani de la pronunţarea Hotărârii din 28 octombrie 2002, măsura putea fi revocată.

22. Guvernul consideră că era vorba despre judecăţi de valoare, care nu aveau niciun temei faptic. În acest sens invocă Hotărârea Paturel împotriva Franţei (nr. 54.968/00, pct. 38, 22 decembrie 2005). Pe această temă, Guvernul face trimitere, de asemenea, la situaţia reţinută în Cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României (nr. 53.899/00, pct. 51 şi 54, 31 ianuarie 2006), în care Curtea a constatat neîncălcarea art. 10 din Convenţie. Guvernul consideră, de asemenea, că instanţele şi-au întemeiat deciziile pe motive relevante şi suficiente. Referitor la amenda penală, Guvernul precizează că măsura a făcut obiectul unei graţieri prezidenţiale. Guvernul afirmă totodată că reclamanta nu a prezentat vreun document justificativ care să ateste plata despăgubirilor morale.

2. Motivarea Curţii

23. Curtea consideră că pronunţarea condamnării în litigiu se analizează ca o „ingerinţă“ în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către reclamantă. O asemenea ingerinţă încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege“, urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 şi este „necesară într-o societate democratică“, pentru îndeplinirea acestora.

24. Curtea observă pentru început că părţile nu contestă faptul că respectiva condamnare a reclamantei era prevăzută de lege, în speţă de dispoziţiile relevante din Codul penal şi Codul civil, şi că urmărea un scop legitim, respectiv protecţia reputaţiei altei persoane, în sensul art. 10 § 2 din Convenţie.

25. Rămâne de stabilit dacă respectiva condamnare era necesară într-o societate democratică.

a) Principii generale

26. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai pentru „informaţiile“ sau „ideile“ acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care lovesc, şochează sau neliniştesc: aceasta este dorinţa pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există „societate democratică“. În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător.

27. În sensul art. 10 § 2, adjectivul „necesar“ implică o „nevoie socială imperioasă“. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislaţiei, cât şi a deciziilor prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o jurisdicţie independentă (a se vedea, mutatis mutandis, Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, pct. 34–35, seria A, nr. 313). Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o „restricţie“ este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

28. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată având în vedere cauza în ansamblu, pentru a stabili dacă aceasta era „proporţională scopului legitim urmărit“ şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente“.

29. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică: deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, privind în special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei despre toate problemele de interes general, inclusiv cele care se referă la funcţionarea puterii judecătoreşti (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I). Presa reprezintă într-adevăr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici şi opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilităţi conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredinţată (Prager şi Oberschlick, citată anterior, pct. 34). Desigur, acţiunea instanţelor, care sunt garante ale justiţiei şi care au o misiune fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales atunci când obligaţia de reţinere interzice magistraţilor să acţioneze (De Haes şi Gijsels, citată anterior, pct. 37).

30. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că, drept urmare a „îndatoririlor şi răspunderilor“ inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care, precum reclamanta, se implică într-o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere [Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, pct. 37, Culegere 2004-II, şi Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (GC), nr. 21.980/03, pct. 65, CEDO 1999-III]. Cu toate acestea, le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Mamère împotriva Franţei, nr. 12.697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).

b) Aplicarea în speţă a principiilor menţionate anterior

31. Curtea constată că, în prezenta cauză, Tribunalul Galaţi a considerat că, prin intermediul remarcilor din articolul de presă publicat de reclamantă, s-a adus atingere reputaţiei judecătorului C.C. Tribunalul a confirmat totodată constatarea Judecătoriei Constanţa, potrivit căreia articolul în cauză constituia o „atingere nu numai la adresa magistraţilor, ci şi a încrederii cetăţenilor în justiţie“. Instanţele interne i-au reproşat jurnalistei că „depăşise limitele obligaţiilor de informare“ formulând „reproşuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii şi a obligaţiilor profesionale“. Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie, bazându-se mai ales pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, pct. 51, Culegere 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73.797/01, pct. 171, 15 decembrie 2005].

32. Curtea observă că, deşi Judecătoria Constanţa a constatat că afirmaţiile din articolul în litigiu erau calomnioase, constituind „învinuiri“ la adresa judecătorului C.C., Tribunalul Galaţi a confirmat în recurs acest raţionament „mai ales ca urmare a calităţii de magistrat“ a victimei. Referitor la magistraţi, Curtea reaminteşte că, deşi nu este adevărat că aceştia se expun în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor precum oamenii politici şi că ar trebui trataţi prin urmare la egalitate cu aceştia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor [Janowski împotriva Poloniei (GC), nr. 25.716/94, pct. 33, 21 ianuarie 1999, CEDO 1999-I], nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcţionari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale, precum în speţă, decât în cazul persoanelor fizice (a se vedea în special Mamère, citată anterior, pct. 27). Astfel, persoana în cauză, aparţinând „instituţiilor fundamentale ale statului“, putea face, în această calitate, obiectul unor critici personale în limite „acceptabile“, nu numai în mod teoretic şi general.

33. Curtea observă că analiza articolului în litigiu făcută de cele două instanţe se axează pe afirmaţii considerate calomnioase, fără ca acestea să fie totuşi repuse în contextul lor în cadrul raţionamentului. În absenţa unei analize critice şi circumstanţiale a articolului în litigiu, această metodă nu permite identificarea cu suficientă certitudine a motivelor care au condus la sancţiunea penală. Pe de altă parte, respingerea de către Tribunalul Galaţi a beneficiului bunei-credinţe pentru reclamantă, pe motiv că victima era un magistrat, constituie o abordare prea formală a interpretării articolului în cauză. Simpla menţiune a „atingerii […] încrederii cetăţenilor în justiţie“ nu este suficientă pentru a fundamenta condamnarea reclamantei pentru calomnie.

34. Curtea subliniază că articolul în litigiu critica în mod acerb hotărârea pronunţată de judecătorul C.C., a cărui competenţă profesională era puternic pusă sub semnul întrebării. În această situaţie, articolul se referea la o temă de interes general, respectiv încrederea societăţii în justiţie. Curtea observă totodată că afirmaţiile reclamantei nu priveau aspecte din viaţa privată a lui C.C., ci comportamentele şi atitudinile acesteia care implicau calitatea sa de magistrat (Sabou şi Pîrcălab împotriva României, nr. 46.572/99, pct. 38–39, 28 septembrie 2004). Prin urmare, Curtea trebuie să dovedească o mare prudenţă atunci când, precum în speţă, măsurile luate sau sancţiunile aplicate de autoritatea naţională sunt de natură să descurajeze presa de la participarea la discutarea problemelor de interes general legitim (Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 64).

35. În continuare, trebuie amintită jurisprudenţa consacrată a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia existenţa unei „nevoi sociale imperioase“ capabile să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se facă o distincţie atentă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, celelalte nu se pretează unei demonstraţii a corectitudinii lor [De Haes şi Gijsels, citată anterior, pct. 42, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, dacă este vorba despre afirmaţii privind conduita unui terţ, uneori poate fi dificil să se facă distincţie între imputările de facto şi judecăţile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este total lipsită de temei faptic (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, pct. 43, CEDO 2001-II).

36. În speţă, examinând afirmaţiile în litigiu prin prisma întregului articol publicat de reclamantă, se constată o îmbinare între judecăţi de valoare şi anumite elemente cu caracter faptic.

37. Curtea observă că la originea criticii cu caracter profesional la adresa lui C.C. se afla comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curţii de Apel şi al Tribunalului Constanţa, care anunţa o cercetare disciplinară privind activitatea profesională a judecătorului C.C. În acest context, Curtea consideră că reclamanta a acţionat cu bună-credinţă, scopul articolului fiind de a informa publicul despre un subiect de interes general.

38. Curtea observă, de asemenea, că, potrivit legislaţiei interne cu privire la calomnie, persoana acuzată trebuie să poată recurge la proba verităţii pentru a se apăra. Curtea remarcă totuşi că singura probă acceptată de Judecătoria Constanţa era constituită din deciziile interne pronunţate în litigiul de dreptul muncii dintre un terţ şi o societate comercială. Astfel, atât Tribunalul Constanţa, cât şi Tribunalul Galaţi au refuzat să includă în dosar comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 şi să îl examineze, contrar cererilor exprese formulate de partea responsabilă civilmente în faţa judecătoriei, apoi de către reclamantă în cadrul recursului în faţa tribunalului. Or, era vorba tocmai despre un mijloc de probă de care reclamanta intenţiona să se folosească în apărarea sa şi a cărui relevanţă ca dovadă şi temei faptic al afirmaţiilor care îl puneau în discuţie pe judecătorul C.C. nu putea fi exclusă.

39. Pe de altă parte, deşi reclamanta nu a putut dovedi în faţa instanţelor interne că afirmaţiile sale aveau un temei faptic suficient, Curtea observă că aceasta s-a implicat activ în procesul său, s-a oferit mereu să facă proba verităţii afirmaţiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează că a acţionat cu bună-credinţă, convinsă de existenţa unei probleme de deontologie profesională a judecătorului C.C. [a se vedea, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, nr. 33.348/96, pct. 104, 10 iunie 2003; Stângu şi Scutelnicu, citată anterior, pct. 51; Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005; şi Titei împotriva României (dec.), nr. 1.691/03, 23 mai 2006].

40. În acest context, expresiile folosite de reclamantă în articolul său cu privire la judecătorul C.C. nu pot fi considerate, potrivit Curţii, drept afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare [mutatis mutandis, Dalban împotriva României (GC), nr. 28.114/95, pct. 50, CEDO 1999-VI, precum şi A/S Diena şi Ozoliņš împotriva Letoniei, nr. 28.114/00, pct. 84, 12 iulie 2007].

41. Pentru aceste motive, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost găsită vinovată de calomnie nu corespundea niciunei „nevoi sociale imperioase“, una dintre condiţiile principale pentru justificarea necesităţii unei ingerinţe asupra libertăţii de exprimare într-o societate democratică. Nici faptul că amenda penală a reclamantei ar fi făcut obiectul unei graţieri prezidenţiale, nici cuantumul despăgubirilor morale impuse nu ar putea influenţa această concluzie.

Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

42. Reclamanta afirmă că imposibilitatea de a face în faţa instanţelor proba verităţii afirmaţiilor sale a încălcat dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie. Aceasta se plânge totodată de lipsa de imparţialitate şi de independenţă a Judecătoriei Constanţa, ca urmare a hotărârii de condamnare pronunţate de colegii judecătorului C.C., deşi aceştia nu ar fi trebuit să se pronunţe în cauză. Art. 6 § 1 din Convenţie prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.“

A. Cu privire la imposibilitatea de a face proba verităţii

43. Reclamanta afirmă că proba comunicatului de presă din 2 aprilie 2001 a fost refuzată în mod nejustificat de Judecătoria Constanţa. Potrivit acesteia, era vorba despre o probă importantă, deoarece menţiona o cercetare disciplinară privind activitatea profesională a judecătorului C.C. În recurs, Tribunalul Galaţi a refuzat, de asemenea, să analizeze proba respectivă.

44. Guvernul afirmă că procedura penală începută împotriva reclamantei a respectat garanţiile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie, în special principiul contradictorialităţii şi cel al egalităţii armelor. Potrivit Guvernului, reclamanta a avut posibilitatea de a supune examinării toate mijloacele de probă pe care le considera utile şi necesare.

45. Curtea constată că respectivul capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.

46. Cu toate acestea, Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale de la pct. 37–38 supra, că nu trebuie să statueze în plus asupra acestui capăt de cerere.

B. Cu privire la lipsa de imparţialitate a magistraţilor din cadrul Judecătoriei Constanţa

47. Reclamanta afirmă că Hotărârea din 1 februarie 2002 a Judecătoriei Constanţa a fost pronunţată de judecătorul A.M., colegul de muncă al părţii civile C.C. Reclamanta invocă obligaţia judecătorului A.M. de a nu face parte din completul de judecată care a condamnat-o pentru calomnie.

48. Guvernul afirmă că, în caz de bănuieli privind lipsa de imparţialitate a instanţei, reclamanta ar fi putut solicita strămutarea cauzei la o altă instanţă, printr-o cerere de recuzare. Însă în speţă o astfel de cerere a fost formulată exclusiv de partea responsabilă civilmente, cauza fiind transferată, în recurs, în faţa Tribunalului Galaţi.

49. Curtea observă că reclamanta avea la dispoziţia sa o cale de recurs efectivă, respectiv o cerere de strămutare, în temeiul art. 55 din Codul de procedură penală. Eficienţa acestei dispoziţii a fost demonstrată în speţă, cu ocazia cererii de strămutare depuse de partea responsabilă civilmente şi referitoare la judecarea recursului, primită la Curtea Supremă de Justiţie la 17 mai 2002. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

50. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciu

51. Reclamanta solicită 10.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, ca urmare a frustrării, angoasei, neplăcerilor şi incertitudinii cauzate de condamnarea sa pentru calomnie. În primul său an de exercitare a profesiei de ziarist, reclamanta afirmă că a fost grav descurajată de înscrierea în cazierul său judiciar a condamnării sale penale pentru calomnie.

52. Guvernul consideră că legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat şi suma solicitată cu acest titlu nu a fost dovedită şi că o eventuală hotărâre judecătorească de condamnare ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral prezumtiv suferit de reclamantă. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamantă cu acest titlu este excesivă şi face trimitere la cauzele în care, în situaţii similare, Curtea a acordat sume între 1.000 şi 5.000 EUR.

53. Curtea constată că reclamanta nu formulează nicio pretenţie de despăgubire a prejudiciului material. Consideră, cu toate acestea, că reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a condamnării sale penale. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantei, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma de 7.000 EUR.

B. Cheltuieli de judecată

54. Reclamanta solicită totodată 4.160 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, respectiv 50 EUR pentru cheltuielile de corespondenţă şi 4.110 EUR pentru onorariul avocatului, sumă care urmează să îi fie plătită direct reprezentantului său. Pentru suma din urmă, reclamanta include în dosar o copie a centralizatorului şi a contractului de asistenţă juridică încheiat la 25 august 2010, indicând valoarea de 4.110 EUR, de plătit ulterior adoptării hotărârii în prezenta cauză.

55. Guvernul nu se opune ca o reclamantei să i se acorde o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare şi justificate. Acesta precizează că reclamanta nu a achitat onorariul avocatului şi consideră că suma solicitată cu acest titlu este excesivă.

56. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].

57. Referitor la cheltuielile de corespondenţă, Curtea observă că reclamanta nu a depus niciun act justificativ în acest sens şi, în consecinţă, respinge acest capăt de cerere. Cu privire la onorariul avocatului pentru procedura din faţa Curţii, trebuie constatat că, în temeiul contractului de asistenţă judiciară depus la dosar, reclamanta are obligaţia de a-l plăti. În consecinţă, în măsura în care avocatul are dreptul să solicite plata onorariului său în temeiul contractului, cheltuielile corespunzătoare sunt într-adevăr „reale“ (a se vedea, mutatis mutandis, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjanului, nr. 37.083/03, pct. 106, CEDO 2009-…). Având în vedere documentele aflate în posesia sa şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantei suma de 4.110 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Având în vedere convenţia încheiată între partea interesată şi avocatul acesteia, Dan Mihai, Curtea hotărăşte că suma menţionată anterior se va plăti direct acestuia din urmă.

C. Dobânzi moratorii

58. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 10 şi art. 6 § 1 cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verităţii şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

3. hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verităţii;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:

1.(i)
7.000 EUR (şapte mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, sumă ce va fi plătită reclamantei;

2.(ii)
4.110 EUR (patru mii o sută zece euro) pentru cheltuielile de judecată efectuate pentru procedura din faţa Curţii, sumă ce se va plăti direct lui Dan Mihai, care a reprezentat-o pe reclamantă în calitate de avocat;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 martie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier