Prin Decizia 17/2011 publicata in MO 886/2011 Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 160 8a alin. (2) teza a II-a si alin. (6) teza a ll-a din Codul de procedura penala.

Procurorul general solicită Instanţei Supreme să stabilească dacă, cu ocazia examenului de temeinicie efectuat în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăşurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie.

1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

Procurorul general a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 160 8a alin. (2) teza a II-a şi alin. (6) teza a ll-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, la realizarea examenului de temeinicie în baza textului indicat, simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate pentru a determina dacă buna desfăşurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie.

2. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Unele instanţe, făcând trimitere şi la scopul procesului penal, au apreciat că, din constatarea subzistenţei temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, se impune concluzia că liberarea provizorie nu poate fi acordată. În argumentarea acestei opinii, instanţele au apreciat că simpla îndeplinire formală a condiţiilor prevăzute la art. 1602 din Codul de procedură penală nu poate duce automat la admiterea cererii, ci trebuie avute în vedere infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea şi complexitatea activităţii infracţionale, perioada de timp în care aceasta s-a desfăşurat, criterii în raport cu care se apreciază dacă mai subzistă ori nu temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.

La acelaşi punct de vedere au aderat şi instanţele care, deşi nu au analizat subzistenţa temeiurilor arestării preventive, au considerat că atunci când temeiul arestării preventive l-a constituit art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, pericolul pentru ordinea publică nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate, liberarea provizorie neputându-se dispune. În motivarea acestei soluţii, instanţele au apreciat că pentru a putea fi admisă cererea trebuie analizată şi condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să nu prezinte pericol concret pentru ordinea publică, iarîn cazul în care temeiul luării măsurii arestării l-a reprezentat art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală, este necesar, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, ca acest pericol să nu mai subziste, considerându-se că deşi în mod formal pentru admiterea cererii de liberare provizorie legea prevede îndeplinirea numai a anumitor condiţii, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie rezultă şi o condiţie implicită şi anume aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică, caz în care pericolul nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate.

Alte instanţe au apreciat, dimpotrivă, că subzistenţa temeiurilor în baza cărora a fost dispusă arestarea preventivă este o condiţie fără de care instituţia liberării provizorii nu este incidenţă, o modificare sau încetare a acestor temeiuri atrăgând aplicarea altor instituţii de drept procesual penal, respectiv înlocuirea ori revocarea arestării preventive, iar ceea ce se impune a fi examinat în vederea admiterii cererii de liberare provizorie este dacă buna desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. În susţinerea acestui punct de vedere, instanţele au apreciat că acordarea liberării provizorii are ca premisă tocmai menţinerea temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, liberarea provizorie presupunând existenţa măsurii arestării preventive, luată în condiţii de legalitate şi temeinicie şi menţinută în aceleaşi condiţii, organul judiciar apreciind că prelungirea ori menţinerea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii, instanţa urmând să verifice dacă scopul procesului penal ar putea fi alterat prin punerea în libertate a inculpatului, având în vedere şi dispoziţiile art. 136 din Codul de procedură penală.

Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi de instanţele care, după constatarea expresă a faptului că se menţin temeiurile arestării preventive, au admis cererea de liberare provizorie. Pentru a dispune astfel, instanţele au apreciat că acordarea liberării provizorii nu este împiedicată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, întrucât dacă acestea ar fi încetat ori s-ar fi modificat, respectiva măsură ar fi trebuit revocată, respectiv, înlocuită, ceea ce se impune analizat fiind dacă scopul măsurii preventive poate fi realizat şi prin liberare provizorie, cu impunerea unui control judiciar care, prin conţinutul concret al obligaţiilor care îl compun, se înfăţişează ca o adevărată alternativă legală la însăşi arestarea preventivă.

În opoziţie cu acest din urmă punct de vedere, alte instanţe au admis cereri de liberare provizorie pe considerentul că pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat cu trecerea timpului ori că lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, chiar şi atunci când printre temeiurile în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, alături de cele ale art. 148 lit. f) au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 148 lit. a) sau d) din Codul de procedură penală. În motivarea soluţiilor dispuse instanţele au considerat că pericolul social concret avut în vedere la luarea măsurii arestării s-a diminuat în timp, iar sustragerea inculpatului de la urmărirea penală nu mai este de actualitate şi că aspectele legate de revolta faţă de ignorarea valorilor sociale şi percepţia publică faţă de necesitatea unei reacţii din partea autorităţii judiciare s-au atenuat ori au dispărut. Alte instanţe au considerat că nu mai există probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică ori că temeiurile avute în vedere iniţial la luarea măsurii arestării nu se mai menţin în totalitate datorită faptului că cele mai importante probatorii din cauză au fost deja administrate.

În fine, unele instanţe au concluzionat în sensul că liberarea provizorie nu se poate acorda atunci când arestarea preventivă a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. a), b) sau d) din Codul de procedură penală, chiar dacă a fost avut în vedere la luarea măsurii şi cazul prevăzut la art. 148 lit. f) din acelaşi cod. Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispoziţiile art. 1602 alin. 2 teza I din Codul de procedură penală, potrivit cărora liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni, condiţie apreciată ca fiind îndeplinită în situaţia în care temeiul în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a fost art. 148 lit. d) din Codul de procedură penală. S-a argumentat că liberarea provizorie nu se poate dispune atunci când sunt indicii că inculpatul s-ar putea sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ipoteză avută în vedere atunci când arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 148 lit. a) din Codul de procedură penală, şi nici în cazul în care din actele dosarului rezultă că inculpatul ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea unui martor, considerent avut în vedere atunci când mandatul de arestare preventivă a fost dat în temeiul art. 148 lit. b) din Codul de procedură penală.

3. Opinia procurorului general

Procurorul general a opinat în sensul că instanţa de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, dacă constată că mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, este obligată să verifice în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de admiterea cererii; dacă constată că nu mai subzistă ori s-au schimbat temeiurile care au impus arestarea preventivă, va dispune revocarea, respectiv înlocuirea arestării preventive.

4. ICCJ a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa ICCJ si a stabilit ca instanţa de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului.