Codul de procedură fiscal roman a preluat traditia europeana si include in cadrul prevederilor sale o serie de elemente ce au menirea de a concura la prevenirea operatiunilor de spalare de bani, constituire de grupuri infracţionale sau evaziune fiscala. Prin art. IX din O.U.G. nr. 54/2010 s-a introdus alin. (4) in art. 54 C.proc.fisc. prin care Institutiile de credit au obligatia ca la solicitarea organelor fiscale ale Agentiei Nationale de Administrare Fiscala sa comunice rulajele si/sau soldurile conturilor deschise la acestea, datele de identificare ale persoanelor ce detin drept de semnatura, precum si daca debitorul are sau nu inchiriate casete de valori.
Autor: Ciprian Păun, Lector universitar doctor, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, avocat în Baroul Cluj.
1. Definiţii şi interpretări legale
Textul legal conţine termenul de „debitor”, şi nu pe cel de „contribuabil”, poziţionare de unde apar toate discuţiile legale, legate de aplicabilitatea sa. Având în vedere că termenul „debitor” nu este defi nit în Codul fiscal, trebuie să apelăm la definirea din DEX, anume „DEBITÓR2 ~i m. 1) Persoană (fizică sau juridică) care are de întors o datorie; datornic. 2) jur. Persoană obligată să facă ceva în baza unui raport juridic. /
Astfel, raţiunea legiuitorului a fost în fapt aceea de a identifica dacă debitorul, adică persoana care este în procedură de plată a unei creanţe către stat, mai deţine resurse fi nanciare sau mobile depozitate în căsuţe de valori în cadrul unor Instutuţii de credit. Mai mult, legea prevede că aceste informaţii nu pot fi folosite decât în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifi ce ale ANAF.
2. Aspecte procedurale
Legea defineşte calitatea persoanei care poate fi supusă controlului ca fi ind „datornic”, astfel că acesta trebuie să se afl e într-o relaţie de creanţă fi scală cu ANAF sau orice altă instituţie publică. În procedura de identificare a bunurilor mobile sau imobile, statul român poate să instituie exclusiv un sechestru asigurător asupra bunurilor dacă există o decizie de impunere şi riscul ca debitorul să se sustragă de la plata creanţei. În alte circumstanţe nu vedem cum ar putea banca să ofere informaţii despre un client care nu este în procedură de executare şi nu prezintă un risc fiscal de sustragere de la plata obligaţiilor fi scale. Mai mult, în convenţiile cadru cu instituţiile de credit, clienţii beneficiază de acces neîngrădit, confi denţialitate şi în acelaşi timp de garantarea inalienabilităţii căsuţei de valori. Noul Cod civil defineşte în art. 2196, 2197 şi 2198 închirierea căsuţelor de valori, instituind chiar o procedură specială de „deschidere forţată a casetei de valori” în art. 2198 C.civ. Potrivit acesteia, la împlinirea termenului prevăzut în contract, după expirarea unei perioade de 3 luni de la notificarea adresată clientului, prestatorul poate cere instanţei de judecată, pe cale de ordonanţă preşedinţială, autorizarea de a deschide caseta de valori. Notifi carea clientului se poate face prin scrisoare recomandată cu confi rmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţă instituţiei de credit. Deschiderea casetei de valori se face în prezenţa unui notar public şi, după caz, cu respectarea măsurilor de prudenţă stabilite de instanţă. Instanţa de judecată poate, de asemenea, să dispună măsuri de conservare a obiectelor descoperite, precum şi vânzarea acestora în măsura necesară acoperirii chiriei şi cheltuielilor efectuate de prestator, precum şi, dacă este cazul, a prejudiciului cauzat acestuia”.
Deci Codul civil nu conţine nicio prevedere care să autorizeze deschiderea forţată a căsuţei de valori pentru identificarea fiscală a bunurilor depozitate în ele, dispoziţia menţionată în Codul de procedură fi scală având rolul de a structura informaţia fiscală asupra contribuabilului. Ridică însă semne de întrebare dacă o astfel de prevedere nu încalcă prezumţia de nevinovăţie pe care o au şi de care trebuie să benefi cieze posesorii acestor căsuţe de valori. Mai mult, instituţia de credit nu are acces la căsuţa de valori, deci nu are cum să ofere decât informaţii că persoana respectivă deţine posibilitatea de stocare în siguranţă a unor bunuri sau valori în regim de confi denţialitate bancară.
Articolul 151 C.proc.fi sc. prevede posibilitatea executării silite a bunurilor mobile. În baza art. 151 alin. (4) C.proc.fi sc., „Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea şi valorifi carea acestora chiar dacă se afl ă la un terţ. Sechestrarea se instituie prin proces-verbal”. Cu toate acestea, considerăm că doar instanţa de judecată poate autoriza realizarea sechestrului asigurător asupra căsuţelor de valori, având în vedere că instituţia de credit nu are acces la bunurile depozitate, având nevoie de codul sau cheia debitorului. Doar că, într-un asemenea caz, fără acordul debitorului s-ar deteriora căsuţa de valori şi astfel ar trebui depozitate într-o nouă căsuţă de valori sub accesul unui custode conform art. 153 C.proc.fisc.
În fapt, sechestrul se poate institui şi fără distrugerea căsuţei de valori, considerându-se că este vorba de o universalitate de bunuri fără o valoare patrimonială determinată. În acest context, bunurile deţinute de debitor în căsuţa de valori vor fi ultimele care vor ajunge în procedura de valorifi care, după o inventariere în faţa unui notar public pentru a se respecta prevederile din 2198 C.civ.
3. Concluzii
De lege ferenda, în cadrul Codului de procedură fiscală ar trebui să se defi nească o procedură legală de reglementare a
impunerii sechestrului asupra universalităţii depozitate în căsuţele de valori, reglementare care să fi e în acord cu defi nirea închirierii casetelor de valori conform Codului civil.
Sursa: Curierul fiscal Nr. 11/2011