Actiunea in revendicare este un mijloc de aparare in justitie a dreptului de proprietate privata (art. 563 si urm. NCC – Legea 287/2009) si a dreptului de proprietate publica [art. 865 alin. (3) NCC] si reprezinta actiunea in justitie aflata la indemana proprietarului bunului impotriva posesorului sau impotriva altei persoane care detine bunul respectiv, fara drept.

Când poate fi introdusă acţiunea în revendicare?

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, adică poate fi introdusă oricând, indiferent dacă revendicarea priveşte un bun mobil sau un bun imobil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel [spre exemplu, potrivit art. 937 alin. (1) NCC, bunul mobil pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului].

Cine poate introduce acţiunea în revendicare?

Titularul dreptului de proprietate. Ca element de noutate, spre deosebire de principiul unanimităţii consacrat de vechea reglementare, în cazul coproprietăţii (proprietăţii pe cote-părţi), în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală.

Proba dreptului de proprietate

În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.

Efectele admiterii acţiunii în revendicare

a) Obligaţiile pârâtului: pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri, evaluate în raport cu momentul restituirii, dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat; de asemenea, în aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora – pârâtul posesor de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cererea reclamantului, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar;

b) Obligaţiile de restituire a reclamantului: la cererea pârâtului, proprietarul poate fi obligat să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut, cheltuielile utile, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel, precum şi cheltuielile necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor. Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptoare; posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează. În situaţia în care cheltuielile necesare, utile sau voluptoare se concretizează într-o lucrare nouă, nu se poate cere restituirea acestora, în acest caz fiind incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale;

c) Dreptul retenţie al pârâtului: pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare;

d) Opozabilitatea hotărârii: hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.

Sursa: CSM