Procurorul general a promovat in data de 23.08.2011 un RIL in materie civila privind aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din OUG 71/2009, modificata si completata prin OUG 18/2010 si OUG 45/2010 in procedura de executare silita a titlurilor executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Urmare verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că, atât în soluţionarea contestaţiilor la executare formulate fie de instituţiile bugetare împotriva actelor de executare, fie de creditori împotriva refuzului executorilor de a începe executarea silită, cât şi în cererile de validare a popririi pentru executarea titlurilor executorii prevăzute de art. 1 din OUG 71/2009, instanţele nu au un punct de vedere unitar asupra aplicării dispoziţiilor legale menţionate, statuând diferit în privinţa compatibilităţii acestor norme cu principiile conţinute în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional, astfel cum aceste principii au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

I. Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că reglementările interne contravin dispoziţiilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel încât nu au aplicat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din OUG 71/2009.

S-a apreciat că, atâta vreme cât creditorii deţin titluri executorii, constând în hotărâri judecătoreşti definitive, învestite cu formulă executorie, debitorul nu poate amâna ori întârzia executarea prin adoptarea, la iniţiativa sa, a unor acte normative prin care să fie amânată executarea acestora.

De asemenea, s-a reţinut că debitorul obligaţiei – minister – face parte din puterea executivă, având la îndemână iniţiativa legislativă şi, ca atare, posibilitatea de a iniţia în orice situaţie acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce contravine principiilor unui stat de drept, egalităţii părţilor în faţa legii şi dreptului la un proces echitabil.

Totodată, instanţele consideră că, întrucât creditorul deţine un titlu executoriu împotriva debitorului, are un „bun”, în sensul Convenţiei, astfel încât măsurile instituite prin art. 1 alin. (1) din OUG 71/2009, modificată şi completată contravin dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene, deoarece se dispune amânarea în mod repetat a termenelor de plată a creanţelor stabilite prin titluri executorii până în anul 2014, precum şi suspendarea executării începute de creditor, până la împlinirea termenului de plată.

Aşa fiind, creditorul este pus în situaţia de a nu mai putea continua executarea silită şi nici de a putea cere sancţionarea în vreun fel a debitorului în cazul neexecutării tranşelor stabilite prin OUG 75/2008.

Pe de altă parte, prin neexecutarea creanţei stabilite pe cale judiciară, se aduce atingere dreptului creditorului la un proces echitabil, recunoscut prin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului care, conform jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cuprinde şi executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, deoarece, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul unei părţi, dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu (Şandor c. România, Immobiliare Saffi c. Italia).

De asemenea, s-a apreciat că nu se poate susţine că ar fi aplicabilă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conform căreia, obligaţia de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace, iar neexecutarea datorată unor dificultăţi financiare ar putea justifica întârzierea în punerea în executare a hotărârii, fără a se aduce atingere substanţei dreptului deoarece, tot în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că statul şi instituţiile sale, în calitate de debitori, nu pot invoca lipsa fondurilor, ca motiv pentru neexecutarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-au stabilit creanţe împotriva lor (Katsyuk c. Ucraina; Popov c. Moldova; Shmalko c. Ucraina; AMAT-G LTD şi Mebaghishvili c. Georgia).

De altfel, jurisprudenţa Curţii Europene, în numeroase cauze contra României a arătat că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei şi, pe cale de consecinţă, dacă aceasta refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea ei, garanţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti, îşi pierd orice raţiune de a fi.

Totodată, Curtea a reamintit că nu este oportun să ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită, pentru a obţine satisfacţie, iar statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.

În lumina acestor statuări, s-a concluzionat că statul român nu poate impune limitări ale executării silite şi nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanţe stabilite împotriva sa şi în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerinţă în dreptul la recunoaşterea bunurilor în sensul Convenţiei, incompatibilă cu prevederile acesteia.

Aşa fiind, constatând că există contradicţie între prevederile OUG 71/2009, modificată şi completată şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, instanţele au dat prevalenţă dispoziţiilor convenţionale în soluţionarea litigiilor cu care au fost învestite.

II. Alte instanţe de judecată, dimpotrivă, au aplicat dispoziţiile OUG 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare şi, pe cale de consecinţă, au dat eficienţă cauzei de suspendare legală obligatorie a executării silite, prevăzută de art. 1 alin. (2) din ordonanţă.

În consecinţă, contestaţiile la executare formulate de debitori împotriva actelor de executare a titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar au fost admise, constatându-se suspendată de drept executarea ori anulându-se actele de executare efectuate cu încălcarea dispoziţiilor ordonanţei, respectiv, au fost respinse contestaţiile creditorilor împotriva refuzului executorilor judecătoreşti de a îndeplini acte de executare după data intrării în vigoare a acestui act normativ şi cererile de validare a popririi.

În toate aceste cauze s-a apreciat că prevederile art. 1 alin. (2) din OUG 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare consacră un impediment legal, de ordine publică, în calea continuării executării silite.

S-a arătat că prin adoptarea şi aplicarea acestui act normativ nu se neagă existenţa şi întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi nici nu se refuză punerea în executare a acestora, ci doar se stabileşte o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilităţii economice a statului.

S-a considerat şi că măsurile instituite păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite (executarea eşalonată a plăţilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti) şi obiectivul urmărit (asigurarea stabilităţii economice a statului) şi că ele au un caracter pozitiv, întrucât Guvernul recunoaşte obligaţia de plată în sarcina autorităţii statale şi efectuarea plăţilor în modalitatea stabilită.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale, unele instanţe au luat act şi de faptul că prin Decizia 188/2010, Curtea Constituţională a stabilit constituţionalitatea OUG 71/2009, în totalitate, iar în considerentele acestei decizii au fost analizate prevederile ordonanţei prin raportare şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios constituţional statuând asupra proporţionalităţii măsurilor dispuse prin ordonanţă.

Or, decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie de la data publicării sale şi nu poate fi ignorată, instanţa fiind ţinută de cele stabilite de instanţa de contencios constituţional, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În motivarea unor hotărâri judecătoreşti care au reflectat acest punct de vedere s-a arătat că însăşi instanţa de contencios european a considerat anumite perioade de prelungire a procedurii de executare ca fiind justificate în considerarea unor condiţii de excepţie.

Procurorul general apreciază că ultimul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

Sursa: PICCJ