A fost publicata in M.Of. 399/2011 Hotararea CEDO din 7 decembrie 2010 in Cauza Marian Nita impotriva Romaniei.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
HOTĂRÂRE
din 7 decembrie 2010
în Cauza Marian Niţă împotriva României
(Cererea nr. 28.162/05)
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 §2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Marian Niţă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 16 noiembrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 28.162/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Marian Niţă (reclamantul), a sesizat Curtea la 29 iulie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge, în special, de o încălcare a art. 6 §1 din Convenţie pe motivul condamnării sale în urma unui recurs în anulare introdus de Procurorul general al României, precum şi pe motivul duratei excesive a procedurii penale declanşate împotriva sa.
4. La 1 octombrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 §1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1963 şi locuieşte în Bucureşti.
6. Prin Ordonanţa din 29 aprilie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru o perioadă de 30 de zile. În ordonanţa privind arestarea preventivă se constata faptul că, în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1997, reclamantul, având profesia de şofer de ambulanţă, şi asistenta medicală Z.M. îl abandonaseră pe bolnavul N.C. în stradă, ceea ce a condus la decesul acestuia.
7. Arestarea preventivă a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori pentru 30 de zile, până la 4 august 1997, dată la care acesta a fost pus în libertate.
8. Prin rechizitoriul din 19 ianuarie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat. Prin rechizitoriu s-a reţinut faptul că reclamantul şi asistenta medicală Z.M., care îl însoţea, trebuiau să transporte bolnavul N.C. de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Valentin“ la Spitalul Clinic de Specialitate „Victor Babeş“. După ce au mers la mai multe unităţi spitaliceşti care au refuzat toate internarea bolnavului din motive de competenţă teritorială, Z.M. a decis să îl transporte la domiciliul său. La adresa menţionată în actul de identitate al bolnavului, acuzaţii nu au găsit numărul exact al clădirii. Bolnavul a fost coborât din ambulanţă şi a fost lăsat în faţa porţii închise a unei clădiri, presupusă a fi cea corectă. Patru ore mai târziu N.C. a decedat. Potrivit rapoartelor medicale, decesul a fost cauzat de o insuficienţă cardiorespiratorie acută, cu pleurezie şi atelectazie pulmonară, pe fondul unei afecţiuni cardiovasculare cronice, din cauză că nu a beneficiat de asistenţă medicală de specialitate şi în urma unei expuneri îndelungate la frig şi la umiditate. Reclamantul şi Z.M. erau acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de omor calificat, pedepsită conform art. 174 coroborat cu art. 175 din Codul penal. Prin acelaşi rechizitoriu procurorul responsabil de cauză a decis neînceperea urmăririi penale împotriva medicilor care îl examinaseră pe bolnav în timp ce acesta a fost dus de la un spital la altul.
9. Prin Hotărârea din 29 octombrie 1998, tribunalul a reîncadrat faptele imputate reclamantului, considerând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, infracţiune pedepsită conform art. 314 din Codul penal şi l-a condamnat la o pedeapsă de 3 luni şi 12 zile de închisoare, precum şi la plata de daune-interese părţii civile.
10. Reclamantul şi parchetul au formulat apel împotriva acestei hotărâri.
11. Prin Hotărârea din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantului, a admis apelul parchetului, a reîncadrat faptele în complicitate la omor calificat, pedepsită conform art. 26, 174 şi 175 din Codul penal şi a condamnat reclamantul la o pedeapsă de 5 ani de închisoare cu executare.
12. Reclamantul şi Z.M. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
13. Prin Hotărârea din 10 ianuarie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a retrimis cauza spre rejudecare la tribunal. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că, în aprecierea vinovăţiei inculpaţilor, instanţele judecătoreşti s-au întemeiat pe acte medico-legale contradictorii, care nu puteau stabili fără echivoc legătura de cauzalitate între acţiunile inculpaţilor şi decesul victimei, şi că acestea au omis să răspundă la cererile formulate de inculpaţi cu privire la examinarea legăturii de cauzalitate. Astfel, aceasta a luat în considerare faptul că, potrivit unuia dintre rapoartele medicale depuse la dosar, exista o legătură de cauzalitate între faptul că bolnavul nu a beneficiat de asistenţă medicală şi deces, ceea ce însemna că acesta ar fi avut şanse de supravieţuire dacă ar fi beneficiat de o terapie medicamentoasă intensivă. În cele din urmă, aceasta a considerat că era necesar să se obţină avizul Comisiei superioare medico-legale pentru stabilirea tuturor actelor medicale care fuseseră efectuate în privinţa bolnavului şi pentru clarificarea cauzei decesului său.
14. Cauza a fost înregistrată din nou la Tribunalul Bucureşti. La şedinţa din 27 septembrie 2001, instanţa a solicitat avizul medical menţionat anterior. Avizul medical a fost depus la dosar la 16 mai 2002, după câteva amânări ale cauzei generate de absenţa acestui aviz sau solicitate de reclamant.
15. Prin Hotărârea din 4 iulie 2002, tribunalul a recalificat faptele imputate reclamantului încadrându-le în infracţiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji şi l-a condamnat pentru această infracţiune la o pedeapsă de 2 ani de închisoare. Tribunalul a constatat că pedeapsa era graţiată.
16. În urma apelului parchetului, prin Hotărârea din 12 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a reîncadrat faptele în omor calificat şi l-a condamnat pe reclamant pentru această infracţiune la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.
17. Reclamantul şi parchetul au formulat recurs. Prin Hotărârea definitivă din 7 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat hotărârile instanţelor inferioare şi l-a achitat cu privire la învinuire. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că reclamantul, în calitate de şofer de ambulanţă, trebuia să respecte ordinele date de personalul medical şi că nu era de datoria acestuia să cunoască starea medicală a persoanelor transportate, având în vedere că diagnosticul trebuie stabilit de personalul medical şi de medicii specialişti, care au, de asemenea, responsabilitatea de a lua toate deciziile medicale cu privire la bolnavi. În continuare, aceasta a apreciat că reclamantul se conformase indicaţiilor asistentei medicale care îl însoţea şi că nu era şi nu putea fi conştient de starea de sănătate precară a lui N.C., având în vedere lipsa de experienţă medicală.
18. Potrivit informaţiilor oferite de Guvern, în timpul procedurii ordinare, reclamantul a solicitat de 12 ori amânarea pe parcursul procedurii pentru a-şi pregăti apărarea sau din cauza absenţei avocatului său pe motiv de boală ori de deces în familie.
19. La 24 septembrie 2004, în temeiul art. 409 şi 410 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură penală, procurorul general al României a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anularea Hotărârii definitive din 7 octombrie 2003, citată anterior. Acesta a subliniat că, prin interpretarea legislaţiei interne şi a probelor depuse la dosar, Curtea Supremă de Justiţie comisese o gravă eroare de fapt prin achitarea reclamantului şi stabilise o încadrare juridică incorectă a faptelor. Acesta a subliniat că reclamantul era coautor al infracţiunii de omor calificat, pe care o săvârşise cu intenţie indirectă. A făcut referire la toate probele administrate în timpul procedurii ordinare.
20. Prin Hotărârea din 14 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a înlocuit fosta Curte Supremă de Justiţie) a admis recursul în anulare şi a casat Hotărârea din 7 octombrie 2003. Pe fondul cauzei, aceasta a hotărât că încadrarea juridică corectă era cea a neacordării de asistenţă unei persoane aflate în neputinţă de a se îngriji şi a confirmat Hotărârea tribunalului din 4 iulie 2002. Vinovăţia sa a fost stabilită ţinând seama de faptul că reclamantul ar fi trebuit să fie conştient de consecinţele pe care le putea avea faptul de a-l lăsa pe N.C., grav bolnav şi îmbrăcat doar cu o pijama, într-o noapte rece şi umedă, în faţa porţii închise a unei clădiri.
II. Dreptul intern relevant
21. Codul de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, prevedea că hotărârile definitive de condamnare sau de achitare puteau fi revizuite printr-un „recurs în anulare“ formulat de procurorul general.
22. Art. 410 alin. 1 din Codul de procedură penală era redactat după cum urmează în partea sa relevantă:
„Hotărârile definitive de condamnare, achitare
8. când s-a comis o eroare gravă de fapt.“
23. În temeiul art. 411 din Codul de procedură penală, recursul în anulare poate fi declarat în termen de un an de la data când hotărârea instanţei ordinare care se pronunţă în ultimă instanţă a rămas definitivă.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie
24. Reclamantul susţine că dreptul său la un proces echitabil şi în termen rezonabil a fost încălcat. Acesta invocă art. 6 §1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale […] în termen rezonabil, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa.“
25. Curtea constată că acest capăt de cerere presupune două aspecte pe care le va examina succesiv.
A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe securitatea raporturilor juridice
26. Reclamantul consideră că dreptul său la un proces echitabil şi principiul securităţii raporturilor juridice au fost încălcate ca urmare a anulării printr-un recurs extraordinar a hotărârii definitive de achitare pronunţate în favoarea sa.
1. Cu privire la admisibilitate
27. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
a) Argumentele părţilor
28. Guvernul susţine că admiterea recursului în anulare, formulat de Procurorul general în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, nu a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. Acesta consideră că intervenţia procurorului general era necesară pentru a asigura încadrarea juridică corectă a faptelor săvârşite de reclamant şi pentru o bună administrare a justiţiei.
Guvernul subliniază că în cererea sa de recurs în anulare, procurorul general a indicat toate motivele pentru care aprecia că o eroare gravă de fapt fusese comisă în soluţionarea litigiului.
De asemenea, acesta susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut decât să confirme sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti şi că, în consecinţă, nu a casat toate hotărârile pronunţate de instanţele ordinare. În plus, în urma recursului în anulare, pedeapsa aplicată reclamantului prin Hotărârea din 4 iulie 2002 a fost menţinută. Având în vedere constatarea conform căreia reclamantul a fost graţiat, Guvernul subliniază faptul că pedeapsa nu a fost executată.
Pe de altă parte, observă că, spre deosebire de Cauza Brumărescu împotriva României [(MC), nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII], în prezenta cauză termenul de introducere a recursului în anulare nu era decât de un an de la data pronunţării hotărârii definitive şi că acest termen a fost respectat. De altfel, subliniază că recursul în anulare a fost abrogat din Codul de procedură penală prin Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală.
29. Reclamantul contestă aceste argumente. Subliniază că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţa cea mai înaltă în grad, a pronunţat într-un interval de un an şi 5 luni două hotărâri definitive complet diferite. Astfel, reclamantul a fost achitat prin Hotărârea definitivă din 7 octombrie 2003, în timp ce, prin Hotărârea definitivă din 14 martie 2005, a fost condamnat pentru aceeaşi faptă. De altfel, acesta precizează că nici recursul în anulare, nici Hotărârea din 14 martie 2005 nu menţionează care a fost eroarea gravă de fapt comisă de instanţa de recurs. Acesta subliniază că în timpul procedurii recursului în anulare nu a fost administrată nicio probă şi nu a fost audiat niciun martor. Nici măcar el nu a fost audiat în timpul acestei proceduri extraordinare. În cele din urmă, reclamantul evidenţiază argumentele contradictorii ale Guvernului, care, pe de o parte, subliniază că această cale extraordinară de atac a fost abrogată şi, pe de altă parte, susţine că această cale de atac era necesară în speţă pentru a garanta o bună administrare a justiţiei.
b) Motivarea Curţii
30. Curtea reaminteşte, în primul rând, că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice presupune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei noi decizii în această privinţă. În special această supervizare nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că pot exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se pot face derogări de la acest principiu decât atunci când motive temeinice şi imperative impun acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX).
31. În continuare, Curtea reaminteşte că cerinţa securităţii juridice nu este totuşi absolută: simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală este compatibilă la prima vedere cu Convenţia. Cu toate acestea, faptul de a şti dacă exercitarea acestei căi de atac extraordinare de către autorităţi a adus atingere esenţei în sine a procesului echitabil depinde de circumstanţele cauzei. În special trebuie să se ţină seama, în acest context, de consecinţele pe care redeschiderea şi procedura ulterioară le-au avut asupra situaţiei persoanei în cauză şi de cazul în care aceasta din urmă a fost cea care a solicitat cererea de reexaminare, de motivele pentru care instanţele au anulat hotărârea judecătorească definitivă, de conformitatea procedurii cu legislaţia internă, de existenţa în legislaţia internă a unor mecanisme de protecţie pentru a se evita ca autorităţile naţionale să abuzeze de această procedură, de aplicabilitatea care i-a fost conferită şi de orice altă împrejurare relevantă din cauză (Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6.965/02, pct. 24–26, 28 februarie 2006, şi Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65.582/01, pct. 44, 24 mai 2007).
32. În speţă, după examinarea dosarului şi a observaţiilor părţilor, Curtea nu poate să achieseze argumentelor Guvernului potrivit cărora autorităţile şi-au exercitat puterea de a iniţia şi de a desfăşura un proces de revizuire păstrând un echilibru just între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale. Curtea consideră că argumentele Guvernului, care susţin că intervenţia Procurorului general era necesară pentru interpretarea corectă a faptelor şi a probelor aflate la dosar, nu sunt suficiente pentru a justifica anularea hotărârii de achitare pronunţate în favoarea reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Radchikov, citată anterior, pct. 45–46, şi Bujniţa împotriva Moldovei, nr. 36.492/02, pct. 21–23, 16 ianuarie 2007).
33. În acest sens, Curtea observă mai întâi că, prin hotărârea definitivă din 7 octombrie 2003, reclamantul era achitat şi erau casate, în privinţa sa, atât decizia pronunţată în apel, cât şi hotărârea pronunţată în primă instanţă. Curtea observă că deciziile pronunţate de instanţele ordinare nu par să fie arbitrare, având în vedere că toate acuzaţiile aduse de procuror împotriva reclamantului au fost examinate în lumina mijloacelor de probă prezentate.
34. În continuare, Curtea observă că admiterea recursului în anulare formulat de Procurorul general a condus la condamnarea reclamantului pentru o faptă de natură penală. În consecinţă, este necesar să se reţină că situaţia reclamantului, achitat printr-o hotărâre definitivă şi condamnat în urma recursului în anulare, s-a agravat în urma acestei căi de atac. Faptul că a fost graţiat în executarea pedepsei este irelevant, având în vedere că situaţia sa juridică s-a schimbat de la statutul de persoană achitată deoarece nu a săvârşit nicio faptă de natură penală la statutul de persoană condamnată pentru o infracţiune. Nu este relevant nici faptul că respectiva condamnare pronunţată în urma acestui recurs în anulare corespundea soluţiei pronunţate prin hotărârea din primă instanţă, având în vedere că această hotărâre fusese casată prin Decizia definitivă din 7 octombrie 2003.
35. De altfel, Curtea observă, pe de o parte, că recursul în anulare utilizat în speţă de către autorităţi era o cale extraordinară de atac care nu putea fi angajată decât de Procurorul general, aceasta nefiind direct accesibilă reclamantului. Având în vedere că acest procuror era superiorul ierarhic al procurorului care a participat la procedura din faţa instanţelor ordinare, utilizarea acestei căi de atac suplimentare ridică astfel probleme privind respectarea egalităţii armelor, cu atât mai mult cu cât parchetul îşi expusese deja argumentele, care nu fuseseră reţinute de Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea sa definitivă din 7 octombrie 2003.
36. Pe de altă parte, Curtea subliniază că această procedură a recursului în anulare nu se referea la descoperirea unor noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanţii esenţiale de procedură penală, care, prin natura lor, nu ar fi putut fi invocate anterior de către parchet, ci se referea la aprecierea de către instanţele interne a faptelor şi a probelor aflate la dosar, prin care acestea au arătat un punct de vedere diferit de al parchetului cu privire la chestiunea încadrării juridice a faptelor şi a vinovăţiei reclamantului. Or, din dosar nu reiese că instanţele ordinare nu ar fi examinat probele administrate în cadrul unei proceduri contradictorii sau că ar fi ajuns la concluzii arbitrare în raport cu aceste probe (a se vedea, mutatis mutandis, Bujniţa, citată anterior, pct. 23).
37. În plus, Curtea observă că, în urma acestui recurs în anulare, reclamantul a fost condamnat pentru o infracţiune diferită şi pentru alte motive decât cele invocate de procuror pentru a-şi susţine calea de atac extraordinară.
38. De altfel, contrar susţinerii Guvernului, Curtea consideră că limitarea adusă posibilităţii de a introduce un recurs în anulare constând în introducerea unei asemenea acţiuni în termen de un an nu schimbă cu nimic nici situaţia în speţă, nici deficienţele acestei căi specifice de atac, astfel cum au fost identificate anterior (Radchikov, citată anterior, pct. 46, şi Bota împotriva României, nr. 16.382/03, pct. 39, 4 noiembrie 2008).
39. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că utilizarea recursului extraordinar ca un apel mascat şi anularea Hotărârii definitive din 7 octombrie 2003 au adus atingere justului echilibrul între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale, nerespectând exigenţele unui proces echitabil (Bujniţa, pct. 23 in fine, Radchikov, pct. 52, şi Savinski, pct. 25, hotărâri citate anterior).
În consecinţă, a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie.
B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii
40. Reclamantul consideră că durata procedurii penale iniţiate împotriva sa nu este rezonabilă.
1. Cu privire la admisibilitate
41. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
2. Cu privire la fond
a) Durata procedurii care trebuie luată în considerare
42. Părţile sunt de acord cu privire la punctul de plecare al perioadei care trebuie luată în considerare, respectiv 29 aprilie 1997, dată la care reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţia adusă împotriva sa.
43. Reamintind jurisprudenţa Curţii (Aliuţă împotriva României, nr. 73.502/01, pct. 16, 11 iulie 2006), Guvernul apreciază că perioada cuprinsă între pronunţarea Hotărârii interne definitive din 7 octombrie 2003 şi Hotărârii din 14 martie 2005, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare, nu poate fi luată în considerare.
44. Reclamantul respinge acest argument. Acesta consideră că a trăit în incertitudine de la pronunţarea Deciziei definitive din 7 octombrie 2003 şi până în momentul în care a fost înştiinţat cu privire la declanşarea recursului în anulare, incertitudine care a devenit realitate la 14 martie 2005, dată la care recursul în anulare a fost admis, iar reclamantul a fost condamnat.
45. Curtea consideră necesar să reamintească faptul că nu pot fi luate în considerare decât perioadele pe parcursul cărora cauza a fost în mod efectiv pendinte în faţa instanţelor (Aliuţă, citată anterior, pct. 16–17), excluzând orice perioadă în care o instanţă naţională a fost chemată să decidă dacă era necesar sau nu să se redeschidă procesul, ţinând seama de faptul că art. 6 din Convenţie nu se aplică redeschiderii unei proceduri [Markin împotriva Rusiei (dec.), nr. 59.502/00, 16 septembrie 2004].
46. În speţă, având în vedere principiile menţionate anterior, în examinarea sa privind caracterul rezonabil al duratei procedurii, Curtea nu va lua în considerare perioada cuprinsă între pronunţarea Hotărârii interne definitive din 7 octombrie 2003 şi 14 martie 2005, data la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului general (Aliuţă, citată anterior, pct. 16, şi Bota împotriva României (dec.), nr. 16.382/03, 13 septembrie 2007).
Prin urmare, Curtea reţine că durata procedurii care trebuie luată în considerare este de 6 ani, 5 luni şi 8 zile, acoperind urmărirea penală şi 3 grade de jurisdicţie.
b) Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii
47. Guvernul consideră că procedura prezenta o complexitate deosebită, legată în special de faptele cauzei şi de necesitatea de administrare a probelor. Astfel, apreciază că atât faza de urmărirea penală, cât şi faza judecăţii au avut termene rezonabile şi că nicio perioadă de inactivitate nu putea fi imputată autorităţilor. Acesta citează a contrario Cuza Tudorache împotriva României (nr. 78.048/01, pct. 19, 29 septembrie 2005), în care numai urmărirea penală a cauzei de către parchetul competent durase 7 ani fără 5 zile. De asemenea, Guvernul subliniază că şedinţele au avut loc în mod periodic şi în termene rezonabile. Acesta observă că reclamantul şi avocatul său au solicitat de 12 ori amânarea şedinţei publice în timpul procedurii ordinare, ceea ce a condus la termene suplimentare, suficient de importante pentru a explica durata globală a procedurii.
48. Reclamantul contestă acest argument şi consideră că durata nerezonabilă a procedurii este imputabilă exclusiv conduitei autorităţilor. Acesta subliniază că amânările pe care le-a solicitat în timpul procedurii se justificau prin motive obiective şi nu au fost solicitate în scop dilatoriu. De asemenea, reclamantul subliniază că, prin efectul deciziei de casare pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie la 10 ianuarie 2001, la 4 ani de la începerea procedurii, aceasta a reînceput de la zero. În plus, reclamantul subliniază că avizul medical solicitat de judecătorie nu a fost emis decât cu aproximativ 8 luni mai târziu. Ţinând seama de miza litigiului, reclamantul solicită Curţii să constate o încălcare a art. 6 §1 din Convenţie ca urmare a duratei nerezonabile a procedurii.
49. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII, Hartman împotriva Republicii Cehe, nr. 53.341/99, pct. 73, CEDO 2003-VIII]. De asemenea, aceasta reaminteşte că statele contractante trebuie să organizeze propriul sistem judecătoresc astfel încât instanţele acestora să poată garanta oricui dreptul de a obţine o hotărâre definitivă în termen rezonabil (Löffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, pct. 21, 3 octombrie 2000).
50. De asemenea, Curtea precizează că numai întârzierile imputabile statului pot conduce la constatarea nerespectării „termenului rezonabil“ (Proszak împotriva Poloniei, 16 decembrie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-VIII).
51. În speţă, Curtea constată că procedura se referea la o infracţiune săvârşită împotriva unei persoane, care implica 2 acuzaţi, şi că aceasta ridica probleme juridice privind încadrarea faptelor imputate acuzaţilor, precum şi privind stabilirea cauzelor care au dus la decesul lui N.C. Prin urmare, cauza prezenta o anumită complexitate faptică şi juridică.
52. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea observă mai întâi că urmărirea penală a început la 29 aprilie 1997, atunci când reclamantul a fost informat de acuzaţiile aduse împotriva sa, şi s-a încheiat odată cu sesizarea judecătoriei prin rechizitoriul din data de 19 ianuarie 1998. Acest interval de mai puţin de un an nu conţine perioade de inactivitate nejustificată şi nu arată o lipsă de coordonare în activitatea organelor de urmărire penală [Lazăr împotriva României (dec.), nr. 7.022/02, 6 octombrie 2009].
53. Cu privire la faza de judecată, Curtea observă că, odată ce a fost încheiată urmărirea penală, iar cauza a fost trimisă în judecată, procedura s-a desfăşurat cu promptitudine, au avut loc şedinţe la intervale regulate, iar judecătoria a luat măsurile necesare în vederea administrării probelor şi a interogării martorilor şi inculpaţilor.
Curtea observă astfel că Tribunalul Bucureşti a judecat cauza în aproximativ 10 luni, hotărârea în primă instanţă fiind pronunţată la data de 29 octombrie 1998. În acest termen au avut loc şedinţe la intervale regulate. Hotărârea în apel a fost pronunţată la 30 iunie 1999, şi anume 8 luni mai târziu, dar nici acest termen nu poate fi considerat nerezonabil.
În continuare, Curtea observă faptul că procedura din faţa Curţii Supreme de Justiţie s-a întins pe o perioadă mai lungă. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat hotărârea de casare cu retrimitere în primă instanţă la 10 ianuarie 2001, ceea ce reprezintă o durată de aproape 18 luni. În acest termen au avut loc 4 şedinţe, iar reclamantul a solicitat de 3 ori amânarea cauzei.
54. În continuare, Curtea observă că respectiva cauză a fost casată cu retrimitere în primă instanţă, ca urmare a omisiunii instanţelor inferioare de a răspunde la cererile formulate de acuzaţi cu privire la necesitatea de a obţine avizul Comisiei Superioare Medico-Legale pentru clarificarea contradicţiilor din rapoartele medicale şi pentru stabilirea cauzelor decesului lui N.C.
În această privinţă, Curtea reaminteşte că, deşi nu este competentă pentru a analiza modul în care instanţele naţionale au interpretat şi au aplicat dreptul intern, aceste casări cu retrimitere se datorează erorilor comise de instanţele inferioare în timpul examinării cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). În plus, repetarea acestor casări denotă o disfuncţie a sistemului judiciar naţional (Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56.326/00, pct. 42, 15 iunie 2006).
Chiar dacă în speţă nu a existat decât o singură casare, Curtea observă că celeritatea procedurii în faţa instanţei de prim grad şi a celei de apel a contribuit în mod negativ la termenul global al procedurii, având în vedere că, datorită erorilor făcute de aceste instanţe, procedura a trebuit să fie reluată de la zero.
55. În ceea ce priveşte durata procedurii care a urmat, Curtea observă că, în general, aceasta s-a judecat într-un termen rezonabil, ţinând seama de faptul că hotărârea definitivă a fost pronunţată la 2 ani şi 9 luni de la pronunţarea deciziei de casare, perioadă în timpul căreia au fost pronunţate 3 hotărâri judecătoreşti.
56. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea acceptă argumentul acestuia conform căruia cererile de amânare nu au avut un caracter dilatoriu, dar admite că cererile respective au condus totuşi la anumite tergiversări.
57. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că, deşi litigiul ar fi putut fi condus cu mai multă celeritate, durata litigiului, considerată în ansamblul său, nu poate fi apreciată ca fiind nerezonabilă.
Prin urmare, art. 6 §1 din Convenţie nu a fost încălcat cu privire la respectarea cerinţei unui termen rezonabil.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
58. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamant şi întemeiate pe art. 6 §1 şi 2 din Convenţie, ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la afirmaţiile formulate, Curtea nu constată nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în temeiul art. 35 §3 şi 4 din Convenţie. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 §1 (legalitatea arestării preventive), Curtea observă că arestarea preventivă a reclamantului a luat sfârşit la 4 august 1997, în timp ce acest capăt de cerere nu a fost invocat în faţa Curţii decât la 29 iulie 2005, şi anume după mai mult de 6 luni [Florică împotriva României (dec.), nr. 49.781/99, 10 iunie 2003].
Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este fie în mod vădit nefondat, fie tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
59. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“
A. Prejudiciu
60. Reclamantul solicită 434 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând diferenţa de salariu dintre salariul pe care l-ar fi primit dacă nu ar fi fost acuzat de omor şi salariul pe care l-a primit efectiv, ca urmare a reintegrării sale pe un post inferior din cauza procedurii penale iniţiate împotriva sa. În această privinţă, prezintă calcule privind salariul pe care l-a primit efectiv în perioada cuprinsă între ianuarie 1998–iunie 2002 şi calcule ale salariilor pe care ar fi trebuit să le primească dacă ar fi ocupat acelaşi post pe care îl ocupa înainte de arestarea sa, pentru aceeaşi perioadă. În plus, reclamantul solicită 15.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
61. Guvernul consideră că cererea cu titlu de prejudiciu material este speculativă şi excesivă şi solicită Curţii să o respingă integral. În ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre a Curţii de constatare a încălcării Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă. În orice caz, acesta consideră că suma solicitată este excesivă.
62. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul material, Curtea nu observă nicio legătură directă de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere.
63. În schimb, aceasta consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi remediat doar prin constatarea încălcării din prezenta hotărâre. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie şi ţinând seama de circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi să fie respinse cererile de reparaţie echitabilă cu titlu de prejudiciu moral pentru celelalte capete de cerere.
B. Cheltuieli de judecată
64. De asemenea, reclamantul solicită 191 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne (costul expertizei medicale şi al onorariului avocatului) şi 1.260 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii (onorariul avocatului). Acesta depune la dosar o chitanţă dovedind plata unei sume de aproximativ 41 EUR, reprezentând cheltuielile aferente pentru obţinerea avizului din partea Comisiei Superioare Medico-Legale, şi o chitanţă de aproximativ 150 EUR pentru onorariul avocatului, pentru reprezentarea reclamantului în procedura din faţa Curţii Supreme de Justiţie, precum şi contractul aferent de asistenţă judiciară. În ceea ce priveşte cheltuielile suportate pentru onorariul avocatului în faţa Curţii, avocata reclamantului pune la dispoziţie un contract de asistenţă judiciară ce conţine acordul acestuia pentru ca plata sumelor respective de către Curte să fie efectuată direct avocatei sale; aceasta prezintă, de asemenea, o notă referitoare la numărul de ore facturate şi la activităţile desfăşurate.
65. Guvernul subliniază că cheltuielile pentru onorariul avocatului în faţa Curţii nu au fost stabilite efectiv şi că, în orice caz, suma este excesivă în raport cu complexitatea cauzei. Acesta solicită Curţii să nu acorde decât cheltuielile considerate reale, necesare, rezonabile şi dovedite.
66. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
67. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, ţinând seama de toate elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 150 EUR reclamantului.
Cu privire la cheltuielile pentru onorariul avocatului în procedura din faţa Curţii, trebuie să se constate că, în temeiul contractului de asistenţă judiciară depus la dosar, reclamantul are obligaţia de a plăti respectivele cheltuieli. În consecinţă, în măsura în care avocata are dreptul să solicite plata onorariului său în temeiul contractului, cheltuielile corespunzătoare sunt într-adevăr „reale“ (a se vedea, mutatis mutandis, Tebieti Mühafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjanului, nr. 37.083/03, pct. 106, CEDO 2009-…).
Cu toate acestea, trebuie aplicată o oarecare reducere, având în vedere constatarea conform căreia nu a existat nicio încălcare cu privire la unul dintre capetele de cerere în privinţa cărora avocatul a prezentat observaţii în faţa Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, Nourmagomedov împotriva Rusiei, nr. 30.138/02, pct. 69, 7 iunie 2007). Având în vedere documentele care se află în posesia sa şi criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului suma de 1.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Având în vedere convenţia încheiată între partea interesată şi avocata acesteia, doamna N. Popescu, Curtea hotărăşte că suma menţionată anterior va fi plătită direct acesteia din urmă.
C. Dobânzi moratorii
68. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §1 din Convenţie, referitoare la securitatea raporturilor juridice şi la durata procedurii, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie ca urmare a nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice;
3. hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie ca urmare a duratei procedurii;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
1.(i)
4.000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, sumă ce va fi plătită reclamantului;
2.(ii)
150 EUR (o sută cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată efectuate în procedura din faţa instanţelor interne, sumă ce va fi plătită reclamantului;
3.(iii)
1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile de judecată referitoare la procedura din faţa Curţii, sumă ce va fi plătită direct doamnei N. Popescu, care l-a reprezentat pe reclamant în calitate de avocat;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade, şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 decembrie 2010, în temeiul art. 77 §2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier