CEDO – Cauza Stefanica si altii impotriva Romaniei

[…], de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil […].“

A. Cu privire la admisibilitate

25. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §1 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

26. Guvernul consideră că jurisprudenţa contradictorie în cadrul unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanţe având o competenţă teritorială determinată nu este în sine incompatibilă cu cerinţele art. 6 §1. Potrivit acestuia, reclamanţii nu au dovedit că jurisprudenţa divergentă este adoptată în mod consecvent la nivel naţional sau de instanţele superioare şi au prezentat doar un număr limitat de exemple de hotărâri divergente.

27. În continuare, Guvernul subliniază că, spre deosebire de situaţia de fapt din Cauza Beian împotriva României (nr. 1) [nr. 30.658/05, CEDO 2007-XIII (extrase)], jurisprudenţa divergentă în prezenta cauză nu provine de la instanţa superioară. Acesta consideră că era de competenţa instanţelor naţionale să interpreteze legea şi că, în absenţa unei hotărâri a Curţii Supreme de Justiţie destinate să creeze o practică unitară, existenţa unor interpretări diferite ale dispoziţiilor legale aplicabile nu încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.

28. În ceea ce priveşte Hotărârea pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 1 octombrie 2003, Guvernul observă că aceasta nu era destinată unificării practicii instanţelor inferioare, ci se referea la o anumită cauză. Totuşi, acesta a atras atenţia asupra faptului că, la momentul respectiv, dreptul intern prevedea o soluţie în cazul jurisprudenţei divergente, şi anume un recurs în interesul legii (a se vedea supra, paragraful 20).

29. Reclamanţii au contestat argumentul Guvernului şi au reiterat că în cauze similare cu cea a lor s-au pronunţat hotărâri definitive contradictorii.

2. Motivarea Curţii

30. Curtea observă că a concluzionat anterior că anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond şi de recurs având o competenţă teritorială determinată [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34.165/96–34.173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII]. Această concluzie a fost pronunţată în raport cu sistemele juridice care includ o curte supremă, al cărei rol precis era acela de a soluţiona contradicţiile dintre deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii, citată anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008].

31. Curtea observă că prezenta cauză se referă la o problemă legală ce îi afectează pe foştii angajaţi ai băncii B. care au făcut parte din acelaşi proces de concediere colectivă. Aceasta acceptă faptul că miza problemei legale nu era un subiect de interes general pentru întreaga societate, asemenea jurisprudenţei contradictorii în ceea ce priveşte restituirea în Cauza Tudor Tudor împotriva României (nr. 21.911/03, paragraful 31, 24 martie 2009), dar a afectat o categorie bine definită de persoane. Totuşi, aceasta consideră că reclamanţii, ca oricare alt cetăţean, aveau dreptul la un proces echitabil pentru stabilirea pretenţiilor lor civile, iar dreptul la un proces echitabil include dreptul la securitatea raporturilor juridice. În acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, potrivit căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge din Convenţie şi constituie unul dintre elementele de bază ale statului de drept [a se vedea Beian (nr. 1), citată anterior, paragraful 39].

32. Curtea consideră că, de îndată ce un stat adoptă o soluţie pentru a reglementa concedierea colectivă a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă în scopul evitării, pe cât posibil, a incertitudinii şi a ambiguităţii pentru persoanele interesate de măsurile de punere în aplicare a acesteia. În acest context, ar trebui să se sublinieze că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau rezultată din practicile aplicate de către autorităţi – este un factor important care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V; Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, paragraful 92, CEDO 2005-XII (extrase), şi Beian împotriva României (nr. 1), citată anterior, paragraful 33].

33. Curtea observă că hotărârile judecătoreşti aplicabile în prezenta cauză care privesc dreptul la plăţi compensatorii se aplică şi persoanelor aflate într-o situaţie similară, şi anume persoanelor concediate din diferite filiale ale aceleiaşi companii, înainte de octombrie 1999, pe care angajatorul lor le-a privat de dreptul la plăţi compensatorii. Întrucât nu au fost considerate de companie ca fiind vizate de concedierea colectivă, persoanele respective nu au fost implicate nici în procedurile premergătoare concedierii. În plus, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999, pentru a beneficia de asistenţa premergătoare concedierii, trebuia ca numele acestora să fie trimise agenţiilor responsabile cu prestarea acestor servicii. Astfel cum reiese din diversele hotărâri depuse în cauză, angajatorul nu a trimis agenţiilor listele cu persoanele concediate înainte de octombrie 1999.

34. De asemenea, Curtea observă că, deşi a fost respinsă acţiunea în justiţie a reclamanţilor pentru plăţi compensatorii, în hotărârile definitive ale mai multor instanţe s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plăţi în favoarea persoanelor aflate în situaţii similare. Aceste hotărâri contradictorii indică o abordare divergentă a instanţelor interne în ceea ce priveşte interpretarea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea plăţilor compensatorii, în ciuda situaţiilor factuale similare.

35. Fără să considere necesar să se pronunţe cu privire la soluţia ce ar fi trebuit să fie dată acţiunii reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Vinčić şi alţii împotriva Serbiei, nr. 44.698/06 şi urm. par. 56, 1 decembrie 2009), Curtea apreciază că diversitatea interpretărilor dreptului intern din partea diferitelor tribunale care se pronunţă în calitate de ultimă instanţă a condus la o incertitudine judiciară în soluţionarea unor pretenţii civile similare.

36. Curtea consideră necesară analizarea aprofundată a argumentului Guvernului, conform căruia exista un mecanism care să asigure interpretarea uniformă a legii aplicabile. În acest sens, Curtea observă că tribunalele erau competente să se pronunţe ca ultimă instanţă şi, în consecinţă, Curtea Supremă de Justiţie nu putea interveni în soluţionarea cauzelor în cadrul procedurilor ordinare.

37. Reclamanţii au solicitat procurorului general să introducă una dintre cele două căi extraordinare de atac şi ambele cereri au fost respinse. În acelaşi timp, o cerere a altor persoane a fost admisă şi s-a finalizat printr-o soluţie favorabilă pentru persoanele implicate (a se vedea supra, paragraful 17). Decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în aceste proceduri extraordinare se referea la aplicarea specifică a legii în cauza respectivă şi nu era destinată să uniformizeze interpretările contradictorii ale legislaţiei naţionale (a se vedea mutatis mutandis, Tudor Tudor, citată anterior, paragraful 29). În plus, Curtea îşi reiterează concluzia din Cauza Tudor Tudor (citată anterior), conform căreia intervenţia Curţii Supreme de Justiţie era posibilă doar prin intermediul unui recurs în anulare care contrazicea în sine principiul securităţii raporturilor juridice.

Curtea recunoaşte că aprecierea faptelor unei cauze de către o instanţă inferioară şi evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru părţi cu plângeri foarte asemănătoare. Această realitate nu încalcă în sine principiul securităţii raporturilor juridice.

Totuşi, atunci când există divergenţe cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în esenţă similare în cazul persoanelor aflate în grupuri aproape identice, apare o problemă în privinţa securităţii raporturilor juridice. Aceasta a fost situaţia şi în această cauză.

38. În lumina consideraţiilor precedente, Curtea concluzionează că, în absenţa unui remediu care să rezolve aceste divergenţe, soluţionarea diferită a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie să fi diminuat încrederea publicului în actul de justiţie, această încredere fiind cu certitudine o componentă esenţială a statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Vinčić, citată anterior, paragraful 56). Incertitudinea juridică în cauză i-a privat pe reclamanţi de un proces echitabil.

39. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 §1 în această privinţă.

40. Având în vedere constatarea anterioară, Curtea consideră că nu este necesar să se continue examinarea celorlalte capete de cerere în temeiul art. 6 §1 din Convenţie.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie

41. În esenţă, reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, că au fost privaţi de plăţile compensatorii, în timp ce alte persoane aflate în situaţii similare cu ale lor au primit plăţile respective.

42. Având în vedere constatările de la paragraful 39 menţionat anterior, Curtea consideră că nu este necesar să mai examineze aceste capete de cerere.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

43. Art. 41 din Convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“

A. Prejudiciu

44. Cu privire la prejudiciul material, reclamanţii au solicitat împreună 198.000 euro (EUR), sumă corespunzătoare valorii plăţilor compensatorii la care aceştia considerau că au dreptul, sumă actualizată în raport cu rata inflaţiei. Guvernul a solicitat ca, în cazul în care Curtea constată o încălcare a Convenţiei, reclamanţii se pot prevala de art. 322 pct. 9 al Codului de procedură civilă, care le conferă dreptul să se adreseze instanţelor naţionale cu o cerere de revizuire pentru a restabili situaţia existentă înainte de încălcarea Convenţiei. În orice caz, Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi nejustificate.

45. În primul rând, Curtea a precizat că o hotărâre în care se constată o încălcare impune statului pârât obligaţia legală de a pune capăt acestei încălcări şi de a acorda o reparaţie pentru consecinţele acesteia, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [a se vedea Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 28.342/95, paragraful 19, CEDO 2001-I, şi Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (MC) (reparaţie echitabilă), nr. 25.701/94, paragraful 72].

46. Având în vedere încălcarea constatată în prezenta cauză şi motivele care au stat la baza acesteia (a se vedea supra, paragrafele 35 şi 38, în special trimiterea la soluţia dată acţiunilor în instanţă ale reclamanţilor), precum şi la dispoziţiile art. 322 pct. 9 al Codului de procedură civilă (a se vedea supra, paragraful 21), şi ţinând seama de principiul subsidiarităţii, Curtea consideră că pretenţiile reclamanţilor trebuie respinse.

47. De asemenea, reclamanţii au solicitat 90.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. Guvernul a considerat această sumă excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii în cauze similare.

48. Curtea consideră că reclamanţii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral în urma încălcării dreptului lor la un proces echitabil. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

49. Reclamanţii au solicitat suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecată. În acest sens, reclamanţii au prezentat o listă detaliată care includea redactarea documentelor legale prezentate Curţii şi autorităţilor interne prin care s-a solicitat promovarea unei căi extraordinare de atac. De asemenea, aceştia au prezentat facturi pentru serviciile de traducere (observaţii şi hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare) în valoare de aproximativ 750 EUR.

50. Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi a contestat justificarea sumelor solicitate ca asistenţă juridică pentru procedurile interne extraordinare şi pentru serviciile de traducere.

51. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.

52. În speţă, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 40 EUR fiecărui reclamant pentru cheltuielile de judecată, plus orice altă sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către aceştia.

C. Dobânzi moratorii

53. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 6 §1 în ceea ce priveşte insecuritatea raporturilor juridice;

2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie în ceea ce priveşte încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice;

3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze admisibilitatea sau fondul celorlalte capete de cerere;

4. hotărăşte:

a) ca statul pârât să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

1.(i)
3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice altă sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

2.(ii)
40 EUR (patruzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) ca, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile în rest.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 2 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 §2 şi 3 din regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier