In M. Of. 120/2011 s-a publicat hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 2 martie 2010, definitiva la 4 octombrie 2010, in cauza Cenoiu si altii c. Romania, in care reclamantul a invocat incalcarea dreptului la solutionarea procesului intr-un termen rezonabil.
Prezentam integral hotararea:
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
HOTĂRÂREA
din 2 martie 2010, definitivă la 4 octombrie 2010,
în Cauza Cenoiu şi alţii împotriva României
(Cererea nr. 26.036/02)
În Cauza Cenoiu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 9 februarie 2010,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 26.036/02) îndreptată împotriva României, prin care 4 cetăţeni ai acestui stat, domnul David-Dumitru Cenoiu şi doamnele Constanţa Cenoiu, Ileana-Graţiela Cenoiu şi Clara-Maria Berindean (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 4 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 8 octombrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Aşa cum permit prevederile art. 29 §3 din Convenţie, acesta a mai decis să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anii 1949, 1948, 1978 şi, respectiv, 1972 şi locuiesc în Drobeta-Turnu Severin (primii 2 reclamanţi) şi, respectiv, în Bucureşti (ultimele două reclamante).
5. Primul reclamant, director al societăţii S., societate agroindustrială cu capital de stat, a făcut obiectul unei proceduri penale, fiind acuzat de înşelăciune, fals şi uz de fals. După ce a fost plasat în arest preventiv din data de 24 octombrie 1991 până la data de 30 octombrie 1992, a fost achitat prin Sentinţa din 22 decembrie 1997 a Judecătoriei Sibiu, ce a rămas definitivă prin neapelare.
6. Prin decizia definitivă din data de 7 decembrie 2001, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins ca inadmisibil recursul primului reclamant împotriva soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale emise în anii 2000 şi 2001 de către parchetele competente, cu privire la mai multe plângeri penale formulate de primul reclamant în anii 1998 şi 1999 şi îndreptate împotriva unor terţi acuzaţi de uz de fals şi de fals în declaraţii în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva sa. Instanţa a constatat că dreptul intern nu prevedea la data respectivă cale de atac judiciară împotriva unei soluţii a parchetului de neîncepere a urmăririi penale. În fine, printr-o decizie din data de 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a confirmat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, emisă cu privire la alte plângeri penale ale primului reclamant împotriva unor terţi.
7. În acelaşi timp cu procedurile penale împotriva terţilor, primul reclamant a sesizat instanţele interne la data de 25 noiembrie 1998 cu o acţiune îndreptată împotriva statului român (Ministerul Finanţelor, ministerul) şi a societăţii S., întemeiată pe art. 504 din Codul de procedură penală ( CPP ), acţiune prin care acesta solicita daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit în timpul şi după arestarea sa preventivă menţionată mai sus.
8. Prin Sentinţa din data de 22 ianuarie 1999, confirmată în apel prin decizia din data de 9 septembrie 1999 a Curţii de Apel Craiova, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins acţiunea primului reclamant ca inadmisibilă, apreciind că ministerul nu putea fi considerat răspunzător în speţă, având în vedere prevederile art. 504 CPP şi dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Prin decizia din data de 9 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul formulat de primul reclamant şi a casat, cu trimitere spre rejudecare, deciziile menţionate mai sus, pe motivul că art. 504 CPP trebuia interpretat în mod nelimitativ în caz de erori judiciare, conform Deciziei Curţii Constituţionale din data de 10 martie 1998.
9. Primul termen de judecată, după trimiterea cauzei spre rejudecare, a avut loc în luna noiembrie 2000. Primul reclamant şi-a precizat acţiunea, solicitând despăgubiri materiale şi morale în valoare de 25 miliarde lei şi repunerea în situaţia anterioară arestării sale (reîncadrare în postul său etc.). În luna februarie 2001, dosarul a fost transferat la Tribunalul Timiş în urma unei cereri a reclamantului vizând strămutarea cauzei din motive de suspiciune legitimă. După ce a administrat o expertiză contabilă, printr-o sentinţă din data de 16 octombrie 2001, Tribunalul Judeţean Timiş a admis parţial acţiunea primului reclamant şi i a acordat circa două miliarde lei cu titlu de despăgubiri.
10. Prin decizia din data de 25 martie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile introduse de toate părţile litigiului şi, de asemenea, a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie principală formulate la data de 11 februarie 2002 de ultimele două reclamante (art. 50 din Codul de procedură civilă – CPC ), fiind formulate tardiv în apel, fără acordul pârâţilor. În fine, instanţa a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de către cea de-a doua reclamantă la data de 27 februarie 2002 în interesul primului reclamant (art. 51 CPC).
11. Printr-o decizie din data de 30 ianuarie 2003, în calitate de instanţă de recurs, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat respingerea ca inadmisibile a cererilor de intervenţie principală ale ultimelor două reclamante. Instanţa a casat cu trimitere spre rejudecare restul deciziei din data de 25 martie 2002, menţionată mai sus, întrucât Curtea de Apel nu precizase motivele pentru care renunţase la administrarea unei noi expertize contabile, pe care iniţial o autorizase, şi pentru care respinsese mai multe motive de apel ale primului reclamant (actualizarea sumei acordate şi a cărţii sale de muncă); Curtea de Apel nu citase nici societatea S.
12. În urma unei noi cereri de strămutare admise în decembrie 2003 din motive de suspiciune legitimă, dosarul cauzei a fost transferat la Curtea de Apel Oradea. Printr-o decizie din data de 7 aprilie 2004, Curtea de Apel a acordat primului reclamant 5 miliarde lei pentru prejudiciul moral şi, conform unei expertize contabile din data de 31 martie 2002, 1.840.274.765 lei pentru prejudiciul material, sumă ce trebuia actualizată până la data de 24 iunie 2003, având în vedere că la acea dată ministerul îi plătise reclamantului suma de 2.121.398.222 lei. Instanţa a acordat de asemenea primului reclamant circa 30 milioane lei pentru cheltuielile de judecată. Curtea de Apel a dispus ca societatea S. să facă menţiuni în cartea de muncă, însă a respins cererea primului reclamant de reîncadrare pe fostul său post; în plus, aceasta a admis cererea de intervenţie a celei de-a doua reclamante (art. 51 CPC) şi a constatat că cererile de intervenţie ale celorlalte reclamante fuseseră respinse printr-o hotărâre definitivă.
13. Prin decizia din data de 2 februarie 2006, pronunţată în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumirea Curţii Supreme începând din anul 2003) a respins recursurile formulate de toate părţile din litigiu, confirmând decizia menţionată mai sus.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenţie
14. Reclamanţii susţin că durata procedurii civile în despăgubiri a încălcat principiul „termenului rezonabil“, aşa cum este acesta prevăzut de art. 6 §1 din Convenţie, care stipulează următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (…).“
15. Guvernul se opune acestui argument.
A. Cu privire la admisibilitate
16. Invocând decizia din data de 30 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie care a statuat în calitate de instanţă de recurs că cererile de intervenţie ale ultimelor două reclamante erau inadmisibile, Guvernul invocă o excepţie de incompatibilitate ratione personae din cauza lipsei calităţii lor de victimă, neputându-se considera că au fost părţi în procedura civilă în discuţie.
17. Primul reclamant consideră că, din cauza suferinţelor suferite, familia sa trebuie să beneficieze de calitatea de victimă.
18. Curtea nu consideră necesar să analizeze excepţia ridicată de Guvern întrucât acest capăt de cerere urmează a fi respins ca inadmisibil, fiind vădit neîntemeiat în ceea ce le priveşte pe ultimele 3 reclamante. În acest sens, Curtea constată încă de la început că, presupunând chiar că ultimele două reclamante ar fi avut calitatea de victimă, perioada ce trebuie luată în considerare în ceea ce le priveşte a fost de circa 11 luni (între 11 februarie 2002 şi 30 ianuarie 2003). Faptul că aceste reclamante au utilizat alte căi de recurs pentru a contesta inadmisibilitatea cererilor lor de intervenţie, constatată printr-o decizie irevocabilă pronunţată asupra acestei chestiuni, nu poate modifica durata procedurii ce trebuie luată în considerare în ceea ce le priveşte. Referitor la cea de-a doua reclamantă, ea a fost parte în procedura litigioasă din 27 februarie 2002, data cererii sale de intervenţie accesorie în apel, până la data de 2 februarie 2006, adică o durată de aproape 4 ani pentru două grade de jurisdicţie. Presupunând chiar că partea interesată ar fi avut calitatea de victimă, în ciuda faptului că a intervenit în procedură fără a invoca un drept personal, ci exclusiv în interesul primului reclamant, durata menţionată mai sus nu ridică nicio problemă în ceea ce priveşte art. 6 §1 din Convenţie.
Prin urmare, ţinând cont de duratele în cauză, care nu sunt nerezonabile conform jurisprudenţei Curţii, acest capăt de cerere este, pentru ultimele 3 reclamante, vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§3 şi 4 din Convenţie.
19. În ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 §3 din Convenţie. De asemenea, constată că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fondul cauzei
20. Guvernul consideră că speţa de faţă prezintă o complexitate deosebită, că nu există perioade de inactivitate imputabile autorităţilor judiciare şi că părţile, în special reclamanţii, au contribuit la prelungirea procedurii prin observaţiile trimise şi căile de atac formulate în faţa instanţelor. Reclamantul consideră că durata procedurii în cauză a fost nerezonabilă.
21. Perioada ce trebuie luată în considerare a început la data de 25 noiembrie 1998 şi s-a încheiat la data de 2 februarie 2006. Prin urmare, a durat aproximativ 7 ani şi două luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Or, Curtea a examinat în numeroase rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din cauza de faţă şi a constatat o încălcare a „termenului rezonabil“, ţinând cont de criteriile desprinse din jurisprudenţa sa bine stabilită în materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei
22. În speţă, Curţii îi este suficient să constate că, în urma încălcării jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cauza nu a fost analizată pe fond timp de aproximativ 2 ani (noiembrie 1998–noiembrie 2000) şi că a fost trimisă spre rejudecare de două ori în faţa instanţei de apel, din cauza erorii menţionate mai sus şi a omisiunii Curţii de Apel de a efectua o expertiză şi de a analiza sau de a-şi motiva răspunsul la argumentele reclamantului. Mai mult, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la infinit, având în vedere că nu exista nicio prevedere legală care să o limiteze (Ispan împotriva României, nr. 67.710/01, §45, 31 mai 2007, şi Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, 25 noiembrie 2003, §46). În plus, în opinia Curţii, trebuie ţinut cont şi de obiectul litigiului, care urmărea obţinerea unor despăgubiri din cauza detenţiei ilegale (Damian-Burueana şi Damian împotriva României, nr. 6.773, §97, 26 mai 2009). În acest context, Curtea reiterează faptul că, chiar şi în sistemele juridice care consfinţesc principiul disponibilităţii, atitudinea părţilor nu îi scuteşte pe judecători să asigure celeritatea prevăzută de art. 6 §1, citat mai sus. La fel şi atunci când colaborarea unui expert se dovedeşte necesară în cursul procedurii (vezi, mutatismutandis, Sürmeli împotriva Germaniei [GC], nr. 75.529/01, §129, CEDO 2006-…). Prin urmare, admiţând că speţa prezenta o anumită complexitate, din cauza expertizelor ce trebuiau efectuate, precum şi faptul că reclamantul a utilizat mai multe căi de atac, Curtea apreciază că atitudinea părţilor nu poate explica durata totală a procedurii. Mai precis, părţii interesate nu i se poate reproşa că a folosit diferite căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile, instanţele admiţând de altfel mai multe dintre cererile sale de strămutare sau de recurs (vezi, mutatis mutandis, Simon împotriva Franţei, nr. 66.053/01 §31,8 iunie 2004).
23. Curtea apreciază, aşadar, că nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, privită în ansamblul său.
24. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii litigioase nu corespunde cerinţei „termenului rezonabil“.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 §1 din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
II. Cu privire la celelalte încălcări pretinse
25. Reclamanţii, şi în mod special primul reclamant, se plâng de detenţia ilegală suferită de acesta din urmă înaintea datei de 30 octombrie 1992, solicitând o anchetă a Curţii în acest sens, de condiţiile de detenţie şi de lipsa de tratament medical adecvat în închisoare, de soluţia şi de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa, precum şi ale procedurilor penale îndreptate împotriva terţilor consideraţi răspunzători pentru detenţia sa, precum şi de inechitatea şi de rezultatul procedurii în despăgubiri (valoarea despăgubirilor, lipsa analizei pe fond a cererilor de intervenţie etc.). De asemenea, ei invocă art. 3, 5, 6, 8 şi 13 din Convenţie.
26. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze acuzaţiile formulate, Curtea nu constată nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.
Rezultă că această parte a cererii este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
27. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.“
A. Prejudiciu
28. Reclamanţii solicită suma de 12,5 milioane euro (EUR) pentru prejudiciul material şi moral pe care l-au suferit din cauza pretinselor încălcări menţionate mai sus, precum şi obligarea statului român să publice, pe prima pagină a unui cotidian, un rezumat al hotărârii Curţii şi a sentinţei de achitare din data de 22 decembrie 1997.
29. Guvernul contestă aceste pretenţii şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie.
30. Curtea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere, la fel ca şi pe cea referitoare la publicarea hotărârilor menţionate mai sus. De altfel, Curtea reţine, în această privinţă, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă prevede condiţiile în care reclamanţii pot obţine publicarea hotărârii Curţii în Monitorul Oficial al României, Partea I.
31. Pe de altă parte, Curtea apreciază că primul reclamant a suferit daune morale certe din cauza duratei nerezonabile a procedurii în despăgubiri pentru detenţie ilegală. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 1.200 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
32. Prezentând documente justificative, reclamanţii solicită şi o sumă totală de 2.788 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne (cheltuieli de transport, onorarii de expert etc.) şi în faţa Curţii (cheltuieli de traducere şi de corespondenţă).
33. Guvernul contestă aceste pretenţii, arătând că lipsesc documentele justificative şi elementele care să permită stabilirea unei legături între toate aceste cheltuieli şi procedura relevantă în speţă.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Pe de altă parte, atunci când constată o încălcare a Convenţiei, Curtea poate acorda rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor interne numai dacă au fost angajate „pentru a preveni sau corecta prin acestea încălcarea respectivă“. În speţă, ţinând cont de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile de judecată aferente procedurii naţionale, însă consideră rezonabil să îi acorde reclamantului, care nu era reprezentat de un avocat, suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în prezenta procedură.
C. Dobânzi moratorii
35. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
în unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii referitor la primul reclamant şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 §1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească primului reclamant, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 §2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
1.(i)
1.200 EUR (una mie două sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
2.(ii)
500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Întocmită în limba franceză, ulterior comunicată în scris la data de 2 martie 2010, în temeiul art. 77 §§2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct