HG 49/2011 aproba Metodologia cadru privind prevenirea si interventia in echipa multidisciplinara si in retea in situatiile de violenta asupra copilului si de violenta in familie

[art. 3 lit. c)–e)]. Astfel, în privinţa copiilor străini imigranţi pe teritoriul României există 3 aspecte care trebuie avute în vedere:

a)imigraţia – acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, după ce, în prealabil, a avut reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sau într-o ţară terţă;

b)azilul – toate aspectele legate de procedura de acordare a unei forme de protecţie, regimul juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei forme de protecţie, precum şi după obţinerea acesteia;

c)refugierea – imigrare umanitară prin care se acordă statutul de refugiat, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate ori, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări, precum şi persoanei fără cetăţenie care, fiind în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită datorită aceloraşi motive menţionate mai sus, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.

Violenţa în familie cuprinde o parte comună cu violenţa asupra copilului, respectiv abuzul fizic, emoţional şi/sau psihologic, sexual şi neglijarea, înfăptuită de părinţi sau de reprezentantul legal, şi o parte specifică adultului victimă.

II.2.1.Definiţii operaţionale

Violenţa asupra copilului

Violenţa asupra copilului reprezintă forme de rele tratamente produse de către părinţi sau de orice altă persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea, demnitatea şi moralitatea.

În funcţie de caracteristicile şi de gravitatea faptei, violenţa asupra copilului antrenează răspunderea civilă, disciplinară sau penală a făptuitorului/agresorului.

Principalele forme de violenţă asupra copilului sunt: abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii.

A. Abuzul

Abuzul este definit în Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare [art. 89 alin. (1)] şi poate îmbrăca diferite forme, fiind clasificat ca abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic. Din punct de vedere criminologic, abuzul împotriva copilului este comis cu intenţie, directă sau indirectă.

a)Abuzul fizic constă în vătămarea corporală a copilului în cadrul interacţiunii, singulară sau repetată, cu o persoană aflată în poziţie de răspundere, putere ori în relaţie de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenţionate care produc suferinţă copilului în prezent sau în viitor.

b)Abuzul emoţional constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Abuzul emoţional vine din partea unui adult care se află în relaţie de încredere, răspundere sau putere cu copilul. În mod concret, aceste acte pot fi umiliri verbale şi nonverbale, intimidări, ameninţări, terorizări, restrângeri ale libertăţii de acţiune, denigrări, acuzaţii nedrepte, discriminări, ridiculizări şi alte atitudini ostile sau de respingere faţă de copil.

Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului (de exemplu, structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea, percepţia), devenind abuz psihologic, care are consecinţe mai grave decât abuzul emoţional şi pe termen lung asupra dezvoltării copilului.

Copilul care este martor al violenţei în familie suferă indirect un abuz emoţional şi/sau psihologic.

c)Abuzul sexual reprezintă implicarea unui copil sau a unui adolescent minor dependent şi imatur din punctul de vedere al dezvoltării psihosexuale în activităţi sexuale pe care nu este în măsură să le înţeleagă, care sunt nepotrivite pentru vârsta sa ori pentru dezvoltarea sa psihosexuală, activităţi sexuale pe care le suportă fiind constrâns prin violenţă sau seducţie ori care transgresează tabuurile sociale legate de rolurile familiale; aceste activităţi includ, de regulă, contact fizic, cu sau fără penetrare sexuală.

În această categorie pot intra:

1. molestarea sexuală, expunerea copilului la injurii sau limbaj cu conotaţie sexuală, precum şi atingerea copilului în zonele erogene cu mâna sau prin sărut, indiferent de vârsta copilului;

2. situaţiile care duc la satisfacerea nevoilor sexuale ale unui adult sau ale unui alt copil care se află într-o poziţie de responsabilitate, putere ori în relaţie de încredere cu copilul victimă;

3. atragerea sau obligarea copilului la acţiuni obscene;

4. expunerea copilului la materiale obscene sau furnizarea de astfel de materiale acestuia etc.;

5. căsătoria timpurie sau logodna copiilor care implică relaţii sexuale (mai ales în comunităţile de romi);

6. mutilarea genitală;

7. hărţuirea sexuală, definită pentru locul de muncă, pentru copiii care lucrează în sistemul formal aflat fie sub incidenţa Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Codul muncii, fie sub incidenţa Codului civil.

B. Neglijarea

Neglijarea este definită în Legea nr. 272/2004, cu modificările ulterioare [art. 89 alin. (2)].

Neglijarea se poate prezenta sub mai multe forme:

1. neglijarea alimentară – privarea de hrană, absenţa mai multor alimente esenţiale pentru creştere, mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător vârstei copilului;

2. neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor;

3. neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi;

4. neglijarea medicală – absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;

5. neglijarea educaţională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare;

6. neglijarea emoţională – lipsa atenţiei, a contactelor fizice, a semnelor de afecţiune, a cuvintelor de apreciere.

7. părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.

C. Exploatarea copiilor

Exploatarea copiilor corespunde definiţiei exploatării unei persoane prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare (art. 2 pct. 2).

a) Exploatarea sexuală a copiilor reprezintă o practică prin intermediul căreia o persoană, de regulă un adult, obţine o gratificaţie sexuală, un câştig financiar sau o avansare, abuzând de/exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie şi bunăstare fizică şi psihică; exemple: prostituţia, turismul sexual, comerţul cu căsătorii (inclusiv prin poştă), pornografia, striptease-ul.

Prostituţia copiilor şi pornografia infantilă sunt definite de Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, ratificat prin Legea nr. 470/2001 [art. 2 lit. b) şi c)].

b) Exploatarea copilului prin muncă corespunde definiţiei celor mai grave forme de muncă a copilului prevăzute în Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999, ratificată prin Legea nr. 203/2000 (art. 3), precum şi în Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă de încadrare în muncă, ratificată prin Decretul nr. 83/1975 (vezi glosar). Detalii privind prevenirea şi combaterea exploatării copilului prin muncă, complementare cu prezentul document, sunt prevăzute în anexa nr. 2 la hotărâre – Metodologia de intervenţie multidisciplinară şi interinstituţională privind copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă, copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor forme de violenţă pe teritoriul altor state.

D. Traficul de copii

Traficul de copii corespunde definiţiei traficului de minori prevăzute în Legea nr. 678/2001, cu modificările şi completările ulterioare [art. 13 alin. (1)]. Conform definiţiei, traficul de persoane, inclusiv de minori, se face cu scopul exploatării. Prezenta metodologie-cadru promovează sintagma „trafic de copii“ în domeniul protecţiei copilului, al asistenţei sociale în general, în acord cu prevederile Convenţiei cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare.

Un alt aspect demn de menţionat este includerea exploatării sexuale în scop comercial (prostituţia şi pornografia infantilă) şi a traficului de copii printre cele mai grave forme de exploatare prin muncă (Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999, ratificată prin Legea nr. 203/2000).

Observaţii:

a) Prin definiţiile menţionate anterior, prezenta metodologiecadru recunoaşte că abuzul, neglijarea, exploatarea şi traficul de copii, precum şi celelalte forme de violenţă asupra copilului pot fi comise de către părinţi, persoane cunoscute de copil sau străine acestuia, precum şi de alţi copii decât copilul victimă. Astfel, aceste acte se pot produce atât în familie, cât şi în instituţii publice ori private, adresate copilului şi/sau familiei, precum şi în afara acestora, de exemplu la locul de muncă.

b) Această delimitare între diferitele forme de violenţă asupra copilului este doar de ordin teoretic, deoarece, în realitate, frecvent, există o combinaţie între ele, de exemplu: abuzul fizic este însoţit de abuz emoţional, abuzul sexual presupune, de regulă, abuzul fizic şi emoţional.

E. Forme particulare ale violenţei asupra copilului

a) Intoxicaţii nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiţi tranchilizante pentru a obţine calmul ori somnul copilului, precum şi situaţia nou-născutului din mamă toxicomană.

b) Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic asupra copilului cu vârsta sub un an şi se datorează scuturărilor bruşte şi brutale, voluntare sau datorate unor comportamente inadecvate ale părinţilor/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă de joacă cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariţia hemoragiilor intracraniene (cu precădere hematom subdural şi hemoragii retiniene).

c) Sindromul Münchausen prin transfer reprezintă crearea artificială de către părinte (de regulă, mama) a unei boli a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanţe ori prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost niciodată confirmate de către specialişti. În ambele cazuri, părinţii solicită medicilor numeroase investigaţii medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul. Orice semn funcţional poate fi invocat de către părinţi pentru a obţine investigaţii şi proceduri dureroase şi intruzive pentru copil.

d) Sindromul Stockholm, cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care victima exprimă adulaţie, gratitudine şi alte sentimente pozitive faţă de abuzator, aparent iraţional, în lumina pericolului şi a riscurilor suportate de către victimă (descoperit iniţial la ostatici). Acesta poate face dificilă identificarea abuzului.

e) Violenţa prin internet se produce prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil şi cuprinde următoarele categorii:

– conţinut ilegal şi/sau ofensator (pornografie, pornografie infantilă, imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii – de exemplu, fenomenul Lolita, desene animate erotice şi/sau pornografice –, rasism şi xenofobie, discriminare, intimidare);

– contacte on-line şi în lumea reală (prin chat şi e-mail, agresorul câştigă încrederea copilului, care furnizează informaţii ce pot duce la identificarea copilului şi/sau a adresei unde locuieşte, cu comiterea ulterioară de abuzuri şi infracţiuni, prin întâlnirea faţă în faţă cu copilul sau nu);

– dependenţa de jocuri şi internet (utilizarea excesivă a calculatorului şi navigarea pe internet mai mult de 4 ore pe zi au efecte devastatoare asupra sănătăţii fizice, a performanţelor şcolare, capacităţii de socializare a copilului şi relaţiilor cu părinţii);

– comerţ şi publicitate (comerţul electronic fără supravegherea părinţilor poate conduce la utilizarea frauduloasă a datelor personale, de exemplu, utilizarea ilegală a cărţilor de credit, furtul de identitate).

Violenţa în familie

Violenţa în familie este definită de Legea nr. 217/2003, cu modificările şi completările ulterioare (art. 2). Subliniem diferenţa dintre sintagma „violenţă domestică“, referitoare la violenţa dintre parteneri, şi sintagma „violenţa în familie“, care se referă la violenţa îndreptată împotriva oricărui membru al familiei. Cu alte cuvinte, conceptul de „violenţă domestică“ este inclus în conceptul de „violenţă în familie“, care cuprinde atât violenţa dintre parteneri, fie ei soţi sau concubini, cât şi violenţa asupra copiilor, persoanelor vârstnice sau altor rude din familie.

Pentru operaţionalizare în vederea monitorizării, violenţa în familie se clasifică în:

a)violenţa fizică – constă în atingeri sau contacte fizice dureroase, inclusiv intimidarea fizică îndreptată asupra victimei. Forme de manifestare: împingerea, plesnirea, trasul de păr, răsucirea braţelor, desfigurarea, provocarea de vânătăi, contuzii, arsuri, bătăi, lovituri cu pumnul, palma sau piciorul, aruncarea în victimă cu diverse obiecte, izbirea de pereţi şi mobilă, folosirea armelor. Violenţa fizică include şi distrugerea bunurilor care aparţin victimei sau pe care cei 2 parteneri le stăpânesc şi le utilizează împreună;

b)violenţa psihologică – precedă şi acompaniază celelalte forme de violenţă/abuz, dar se poate manifesta şi izolat prin injurii, ameninţări, intimidări, uciderea animalelor domestice preferate, privarea de satisfacerea nevoilor personale esenţiale (mâncare, somn etc.). Acest tip de violenţă cuprinde 6 componente importante: frica, depersonalizarea, privarea, supraîncărcarea cu responsabilităţi, degradarea şi distorsionarea realităţii. Totodată, reprezintă un factor central în controlul şi manipularea partenerului;

c)violenţa sexuală – constă în comentarii degradante la adresa victimei, atingeri neplăcute şi diverse injurii în timpul sau în legătură cu actul sexual, incluzând şi violul marital;

d)violenţa prin deprivare/neglijare – reprezintă forma nonfizică a violenţei. Se manifestă prin incapacitatea sau refuzul agresorului de acordare a celor necesare persoanei pentru toate aspectele vieţii sale: sănătate, educaţie, dezvoltare emoţională, nutriţie, adăpost, siguranţa vieţii – în contextul în care familia sau îngrijitorul legal are acces la resursele necesare. Include nesupravegherea şi lipsa protecţiei/ajutorului persoanei în faţa pericolului, lipsirea de libertate, abandonul de familie, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, alungarea de la domiciliu etc.;

e)violenţa economică – se manifestă prin controlul accesului victimei la bani sau lucruri personale, hrană, mijloace de transport, telefon şi alte surse de protecţie ori îngrijire de care ar putea beneficia. Duce la scăderea resurselor şi autonomiei victimei.

III.Factorii de risc şi de protecţie. Cauzele violenţei. Tipologii. Consecinţele violenţei

III.1.Factorii de risc şi de protecţie

Dependenţele şi limitele sociale la care sunt supuşi copiii într-o lume a adulţilor creează o serie de situaţii care îi predispun la riscul de a fi victime ale violenţei. Pe lângă aceste situaţii, există şi factori care acţionează în favoarea copilului, în sens protector. De asemenea, ariile în care se manifestă riscurile pot constitui tot atâtea arii de intervenţie, iar situaţiile de risc pot fi şi factori de declanşare a semnalării. Factorii de risc şi de protecţie menţionaţi mai jos sunt valabili atât pentru violenţa asupra copilului, cât şi pentru violenţa în familie.

III.1.1.Factorii de risc

a) Caracteristici ale copilului: prematuritate sau greutate mică la naştere, probleme perinatale, de dezvoltare (de exemplu, tulburări de ataşament), de sănătate, dizabilităţi, probleme ori tulburări de comportament, copil din afara căsătoriei etc.

Efectul Cenuşăresei defineşte incidenţa crescută a violenţei împotriva copiilor din afara căsătoriei comise de către mama vitregă/tatăl vitreg faţă de violenţa generală împotriva copiilor naturali. Conceptul a fost extins şi asupra copiilor adoptaţi sau aflaţi în plasament familial.

b) Caracteristici ale adultului victimă/familiei: nivel educaţional scăzut, experienţă traumatică în copilărie, consum de alcool, droguri, vârsta mică a mamei la naşterea primului copil, probleme de sănătate mintală, privare de libertate a unuia dintre părinţi/a unui membru de familie, dizabilităţi sau boli cronice, empatie faţă de agresor, instabilitatea structurii familiale, număr mare de copii în familie, monoparentalitatea, violenţă în familia de origine, izolarea de familie şi de prieteni, niveluri înalte de exprimare a furiei şi impulsivităţii, aşteptări nerealiste în privinţa copiilor, reacţie agresivă la stres, frecvenţă ridicată a mutărilor dintr-un loc în altul, absenţa modelelor civice etc.

c) Caracteristici socioculturale: sărăcie, şomaj, convingeri culturale privind autoritatea bărbaţilor, toleranţă crescută faţă de violenţa în familie, deţinerea de arme, violenţa instituţională, violenţa societală, violenţa din domeniul audiovizual.

III.1.2.Factorii de protecţie

Dezvoltarea copilului într-un mediu care oferă elemente protective poate duce la prevenirea consecinţelor abuzului, neglijării şi exploatării, mai ales a celor pe lungă durată, şi chiar a abuzului.

a) Caracteristici ale copilului: starea bună a sănătăţii, rezilienţa, gradul de dezvoltare, ataşamentul securizant, abilităţile sociale, stima de sine etc.

b) Factori protectivi ai adultului victimă/familiei: existenţa şi implicarea familiei lărgite, familie armonioasă afectiv, sprijinul, credibilitatea şi respectul familiei faţă de copil, interacţiuni diverse şi pozitive, activităţi comune în familie etc.

c) Factori protectivi în comunitate: gradul de informare şi sensibilizare a comunităţii, reţeaua de suport social, valorizare personală, existenţa serviciilor comunitare de sprijin şi de specialitate şi accesibilitatea copiilor şi familiilor la acestea, aptitudini sociale puternice etc.

Cunoaşterea factorilor de risc şi de protecţie este deosebit de importantă pentru profesioniştii care interacţionează cu copilul, pentru a putea evalua riscul expunerii la o situaţie de abuz, neglijare şi exploatare. De aceea, este de preferat utilizarea unor instrumente de evaluare a riscului.

III.2.Tipologii

Unii membri ai familiei sunt mai vulnerabili la violenţă decât ceilalţi, şi anume: femeile, copiii, tinerii şi adolescenţii, vârstnicii şi persoanele cu dizabilităţi. Totodată, se descriu portrete ale victimei şi agresorului, precum şi diverse tipologii ale agresorului, care sunt redate mai jos.

III.2.1.Violenţa asupra femeii în familie

Vulnerabilitatea femeii este dată de caracteristicile sale bioconstituţionale şi psihocomportamentale. Prin tradiţie, feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, activitate ordonată, preocupări pentru estetic, emotivitate, inteligenţă analitică, atitudini educaţionale. Dar, tot prin tradiţie, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului (locul şi rolul ei în sistemul activităţii familiale şi sociale) a fost în general defavorizată, bărbaţii, mai ales cei căsătoriţi, având drepturi depline de aplicare a sancţiunilor axate pe agresiune fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului variate forme de umilire, desconsiderare şi chiar maltratare, toate acestea ca urmare a unor norme socioculturale acceptate şi promovate de grupurile şi macrogrupurile de apartenenţă. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme de agresivitate redusă ca intensitate şi mod de manifestare şi până la forme violente, responsabile de producerea unor traume psihice şi fizice.

Violenţa asupra femeii se manifestă în toate domeniile: social, cultural, politic, economic şi religios. Abuzul în sine este universal şi are loc în ţările dezvoltate, industrializate, cu aceeaşi frecvenţă ca în ţările în curs de dezvoltare, iar în spaţiul naţional se regăseşte la toate nivelurile sociale (atât cele defavorizate, cât şi cele de mijloc sau bine situate).

Portretul femeii victimă a violenţei în familie:

a) pierderea încrederii în sine, a valorii de sine şi a controlului;

b) neglijenţă personală, mai ales în privinţa igienei şi nutriţiei;

c) stres ridicat şi frică ducând la declanşarea unor boli psihosomatice (ulcer, migrene etc.);

d) agravarea bolilor cronice (astm, boli coronariene etc.);

e) creşterea consumului de droguri şi de alcool, mai ales în cazurile în care existau tendinţe de consum al acestora;

f) posibilitatea deplasării furiei asupra copiilor, devenind violentă la rândul său.

III.2.2.Violenţa asupra copilului în familie

În plus faţă de formele clasice şi particulare descrise la cap. II, există o serie de aspecte specifice legate de violenţa asupra copilului în familie pe care profesioniştii este de dorit să le aibă în vedere la identificarea şi rezolvarea cazurilor:

1. Perceperea negativă a copiilor de către propriii părinţi, uneori chiar de la naştere, conduce la diferite grade de respingere a copiilor: sunt trecuţi cu vederea, ridiculizaţi, respinşi sau văzuţi ca sursă a problemelor părinţilor.

2. Ameninţarea repetată a copilului cu pedepse, cu părăsirea sau alungarea conduce la o stare de anxietate căreia copilul cu greu îi face faţă şi care lasă urme pe termen lung.

3. Neglijarea copilului conduce adesea la asumarea de responsabilităţi cărora copiii, nefiind suficient de maturi, nu le pot face faţă. Drept consecinţă, nu le mai rămâne decât foarte puţină energie şi bucurie pe care să o investească în joacă, în relaţiile cu alţi copii şi în învăţătură. Mulţi ani mai târziu pot fi observate probleme de identitate ale acestor copii, ale conştientizării propriei valori şi ale identităţii sexuale.

4. Copiii consumatorilor de droguri sunt afectaţi deja de la nivelul vieţii intrauterine. Sindromul de alcoolemie fetală se caracterizează prin: fizionomie specifică, malformaţii congenitale, tulburări de creştere şi retard mintal. În cazul mamelor care consumă droguri în timpul sarcinii, există, de asemenea, riscul ca nou-născutul să dezvolte simptome de abstinenţă: tremurături, agitaţie motorie, vomă, diaree, crampe abdominale. În cazul copiilor mai mari, aceştia observă că adulţii sunt prea preocupaţi de propria lume, de propriile lor nevoi şi probleme, încât nu mai pot avea grijă de ei şi de nevoile lor. Drept consecinţă, copiii îşi asumă responsabilităţi în locul părinţilor. În plus, consumatorii de droguri folosesc adesea negarea şi proiecţia ca mecanism de apărare. Astfel, neagă, minimalizează şi raţionalizează abuzul pe care îl săvârşesc. Se întâmplă adesea ca acela care consumă droguri să realizeze o proiecţie asupra copilului, pe care s-ar putea să îl facă să se simtă răspunzător de orice problemă care ar apărea. Un consumator de droguri poate distorsiona percepţia copilului asupra realităţii la fel de mult ca un părinte psihotic.

5. Eşecul nonorganic de dezvoltare este definit ca o formă de neglijare emoţională a cărei consecinţă este retardul în creştere şi greutate. Este cunoscut în psihiatria copilului ca tulburare de ataşament primar, ce are drept consecinţă nanismul staturoponderal.

6. Divorţul este un alt moment traumatizant pentru copil, care poate conduce la abuz emoţional. Astfel, copiii se văd aruncaţi în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre părinţi îl acuză pe celălalt, iar ei sunt forţaţi să „ia partea unuia dintre ei“. Copilul devine anxios şi se întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte fără să îi fie permis să fie necăjit sau să ceară şi să primească ajutor. Furia, asociată cu acestea, şi disperarea copilului deseori nu sunt exprimate direct, acesta devenind deprimat şi/sau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta legăturile cu cei apropiaţi, într-un mod negativ şi pe timp îndelungat. Pot fi identificate ca abuz emoţional:

a) cazul în care copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare şi sentimentul de vină deoarece a fost de partea unuia dintre părinţi;

b) cazul în care copilul a fost folosit în mod conştient sau inconştient spre a ajuta „funcţionarea“ unuia dintre părinţi, de exemplu trimiterea de mesaje, spionare etc.; în asemenea situaţii copilul va dezvolta tulburări psihosomatice şi de comportament;

c) cazul răpirii copilului sau al separării ilegale a acestuia de unul dintre părinţi;

d) cazul în care părinţii se bat în prezenţa copilului.

III.2.3.Violenţa asupra bărbatului în familie

Violenţa femeilor asupra bărbaţilor poate la rândul ei să îmbrace diverse forme, în funcţie de împrejurările care au stat la apariţia unei astfel de situaţii, deşi în practică s-a constatat că aceasta se manifestă cu preponderenţă sub forma violenţei psihologice. Factorii care favorizează apariţia violenţei asupra bărbaţilor ţin atât de caracteristicile bărbatului, cât şi de cele ale femeii:

a) frecvenţa actelor de violenţă ale bărbatului asupra femeii;

b) severitatea abuzului produs asupra femeii;

c) abuzuri sexuale asupra femeii;

d) abuzuri repetate ale bărbatului asupra copiilor;

e) abuzul de alcool şi alte substanţe;

f) tendinţă de suicid a femeii.

III.2.4.Violenţa asupra vârstnicului în familie

Portretul vârstnicului victimă a violenţei în familie:

a) persoană cu vârsta peste 65 de ani;

b) cel mai adesea este o femeie singură;

c) persoană fără roluri în societate, marginalizată şi exclusă social, discriminată pe criteriul vârstei;

d) prezenţa afecţiunilor fizice, mintale şi senzoriale, cronice sau acute;

e) capacitatea de apărare diminuată;

f) mobilitate diminuată, pierderea autonomiei, incapacitatea de autoîngrijire, necesităţi de îngrijire care depăşesc capacităţile îngrijitorului;

g) sociodependenţa.

În cazul violenţei asupra vârstnicilor există o serie de aspecte specifice care trebuie luate în considerare:

1. dificultăţile economice: adeseori, cuplurile care au în îngrijire persoane vârstnice trebuie să se ocupe în paralel şi de propriii copii, iar nevoile crescute (de exemplu, îngrijirile medicale) şi solicitările persoanei vârstnice, uneori în mod revendicativ şi stresant, contribuie la precipitarea actelor de violenţă împotriva ei. Asemenea acte apar, de cele mai multe ori, în familiile în care părinţii sunt complet dependenţi de propriii lor copii, în care nu există nicio posibilitate de a angaja persoane care să se ocupe de îngrijirea lor;

2. mentalitatea: persoanele vârstnice sunt privite în societatea actuală ca fiind persoane fără ajutor, ale căror probleme impun măsuri medicale şi sociale distincte;

3. pierderea statusului de persoană activă: prin pensionarea şi neimplicarea în alte tipuri de activităţi;

4. transmiterea transgeneraţională a abuzului: studiile arată că o parte însemnată dintre cei care îşi violentează părinţii au fost ei înşişi victime ale violenţei exercitate de aceştia;

5. determinarea persoanei vârstnice de a ceda bunuri, locuinţa, alte valori în schimbul promisiunii de a i se acorda îngrijire: unii dintre susţinători recurg la tot felul de acte de presiune şi violenţă pentru a obţine bunurile chiar înainte de decesul proprietarului;

6. conflictul dintre generaţii şi tendinţa vârstnicilor de a-şi trata copiii adulţi ca şi cum ar fi încă copii, contestându-le dreptul de a lua decizii, manifestând irascibilitate în diferite situaţii, motiv pentru care se instalează un climat de tensiune. Acest climat este cu atât mai conflictual cu cât între copii şi părinţi există incompatibilităţi în ceea ce priveşte valorile, atitudinile religioase, politice, morale şi nu există preocuparea pentru achitarea reciprocă a unor obligaţii financiare;

7. tipul de personalitate a vârstnicului: poate influenţa, în cea mai mare măsură, reacţiile anturajului familial, determinând, în cazul tipului pasiv-dependent şi al celui indiferent, tendinţe frecvente de violenţă, agresivitate sau abuz;

8. internarea fără acordul vârstnicului într-un spital, azil, ospiciu reprezintă o altă formă de violenţă.

III.2.5.Portretul victimei şi al agresorului, tipologii ale agresorului

A. Portretul victimei violenţei în familie:

1. acuzarea unor dureri cronice, vizite frecvente la medic;

2. respect de sine scăzut;

3. experimentarea unor episoade de violenţă în timpul copilăriei;

4. dependenţă emoţională faţă de partenerul agresor;

5. nevoile partenerului agresor mai presus decât propriile nevoi;

6. asumarea responsabilităţii pentru conduita partenerului agresor;

7. folosirea tranchilizantelor şi/sau abuzul de alcool;

8. existenţa unor idei sau acte suicidare;

9. prezenţa tulburărilor de somn: insomnii, coşmaruri violente;

10. agitaţie severă, anxietate, stare de nervozitate permanentă;

11. gândire confuză, incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare;

12. opinii rigide cu privire la rolul femeii şi al bărbatului.

B. Portretul agresorului familial:

1. istorie personală cu abuz în copilărie;

2. nemulţumiri la locul de muncă;

3. consumul de alcool sau de droguri;

4. atracţia pentru arme;

5. neîncredere în sine;

6. instabilitate emoţională, imaturitate emoţională;

7. temperament coleric;

8. atitudine critică, ironică, dominantă;

9. schimbul frecvent de parteneri;

10. învinovăţirea altora pentru eşecurile proprii;

11. genul gelos, posesiv;

12. abilităţi scăzute în viaţa intimă, viaţă intimă agresivă;

13. opinii rigide cu privire la rolul femeii şi al bărbatului.

C. Tipologii ale agresorilor familiali

În funcţie de situaţie, există mai multe categorii de agresori familiali:

1. după caracteristicile generale ale agresorilor:

a) persoane violente/antisociale; acest grup cuprinde indivizii cei mai violenţi din punct de vedere fizic, manipulatori şi narcisişti, predispuşi la consumul de alcool şi droguri;

b) personalităţi la limită; acest grup cuprinde indivizi cu ataşament deficitar, impulsivi, nesociabili, capricioşi, hipersensibili, care oscilează rapid între indiferenţă şi furie;

c) persoane instabile emoţional; acest grup cuprinde 25% dintre persoanele violente şi este alcătuit din indivizi al căror comportament este agresiv din punct de vedere emoţional;

2. după riscurile la care este supusă victima:

a) agresorul cu risc scăzut – persoana pentru care ofensa prezentă reprezintă primul incident violent (confirmat de victimă); nu a abuzat emoţional în antecedent, nu a avut un comportament haotic sau disfuncţional, nu a comis ofense pe perioada de separaţie;

b) agresorul cu risc mediu – persoana la care se regăsesc mai mult de 2 factori de risc, de exemplu: abuz asupra copiilor, separări multiple, partener care a abandonat familia, relaţii întâmplătoare multiple, plângeri ale victimei, amenzi sau arestări pe motiv de violenţă în familie, alte infracţiuni în antecedent, fără prieteni;

c) agresorul cu risc înalt – persoana care prezintă unul dintre următorii factori de risc: ofense comise în perioada separării, probleme medicale, arestări pe motive de violenţă în familie, probe admise pe perioada arestării, tentative de suicid sau omor, abuz de substanţe în antecedent ori stări de intoxicaţie atunci când a fost comisă agresiunea, negarea oricărei agresiuni sau infracţiuni, refuzul de a-şi elibera partenerul;

3. după implicaţiile tratamentului asociat:

a) agresorii care pot fi opriţi cu metode psihoeducative legate de managementul furiei şi reajustarea atitudinii faţă de diferenţele de gen;

b) agresorii care au probleme psihologice serioase (incluse fiind depresia, gândirea disfuncţională şi comportamentul obsesiv-compulsiv, disfuncţiile paranoice, alte disfuncţii mintale serioase) şi care necesită terapie individuală şi de grup;

c) agresorii care au comis alte infracţiuni şi care ar putea fi diagnosticaţi ca având personalitate antisocială.

III.3.Consecinţele violenţei

III.3.1.Consecinţele violenţei asupra copilului

Violenţa poate avea consecinţe imediate şi/sau pe termen lung asupra sănătăţii, dezvoltării şi bunăstării copilului. Pe termen lung, consecinţele se răsfrâng şi asupra vieţii de adult, fiind reflectate în dificultatea de a dezvolta sau de a menţine relaţii intime cu sexul opus ori chiar relaţii sociale în general, de a-şi găsi un loc de muncă stabil, de a avea atitudinile şi abilităţile necesare unui părinte suficient de bun etc.

Nu numai actul în sine al violenţei are consecinţe, ci şi contextul în care aceasta se produce. De obicei are loc o interacţiune între mai mulţi factori de risc care conduc la apariţia consecinţelor şi creşterea impactului. Intervievarea/Audierea repetată a copilului ulterior descoperirii actului de violenţă poate, de asemenea, revictimiza copilul.

Consecinţele se reflectă asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cât şi asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării şi asupra adaptării şcolare:

a) pe plan afectiv: ataşament atipic (dezorganizat, de tip D), carenţe afective, afecte negative, agresivitate, stima de sine redusă etc.;

b) pe planul celorlalte aspecte ale dezvoltării: retard al creşterii, întârzieri în dezvoltarea motorie, cognitivă şi de limbaj, competenţe sociale reduse etc.;

c) pe planul adaptării şcolare: performanţe şcolare reduse, dificultăţi de învăţare etc.

A. Consecinţele produse de abuzul fizic

Abuzul fizic poate avea consecinţe fizice, neurologice şi poate conduce la boli, fracturi, dizabilităţi şi chiar la deces. De asemenea, conduce frecvent la instalarea unor comportamente agresive, probleme emoţionale şi de comportament, la dificultăţi de învăţare şi la diminuarea performanţelor şcolare. Contextul în care se produce abuzul fizic poate fi în familie, în diverse instituţii (de exemplu, şcoală, centru de reeducare, centru de plasament), în comunitate (de exemplu, pe stradă) şi chiar societal.

B. Consecinţele produse de abuzul emoţional

Abuzul emoţional susţinut are mai ales consecinţe pe termen lung asupra dezvoltării copilului, sănătăţii sale mintale, comportamentului şi stimei de sine. Contextele producerii acestui tip de abuz sunt de regulă cele legate de violenţa domestică/în familie, de adulţii cu probleme de sănătate mintală şi de părinţii cu abilităţile parentale scăzute.

C. Consecinţele produse de abuzul sexual

Abuzul sexual este deseori recunoscut prin comportamente autoagresive, depresii, pierderea stimei de sine şi comportament sexual inadecvat vârstei copilului. Severitatea impactului este cu atât mai mare cu cât abuzul are o durată şi intensitate mai mari, cu cât copilul este mai mare ca vârstă, dacă există o componentă de premeditare, ameninţare, coerciţie, sadism etc. În cazul abuzului sexual, odată ce copilul l-a recunoscut şi l-a dezvăluit, este vitală prezenţa unui adult, mai ales a unui părinte protector sau a unei persoane de îngrijire, în care copilul să aibă încredere şi care să îl ajute să facă faţă acestei experienţe dramatice şi să înţeleagă ce i s-a întâmplat, oferindu-i sprijin şi protecţie.

D. Consecinţele produse de neglijare

Neglijarea severă mai ales a copiilor de vârstă mică afectează major creşterea şi dezvoltarea fizică şi intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilităţi şi/sau decesul copilului.

III.3.2.Consecinţele violenţei în familie. Sindromul posttraumatic ca rezultat al violenţei în familie

Sindromul posttraumatic are două faze:

a) faza acută nemijlocită, în perioada căreia victima se află în stare de criză, activitatea ei normală fiind dereglată;

b) faza reorganizării, care are o durată mai mare, în care victima conştientizează importanţa şi urmările actului violent, a schimbărilor care au survenit în viaţa ei.

Sindromul posttraumatic include reacţii fiziologice, emoţionale şi comportamentale drept rezultat al agresiunii trăite şi al periculozităţii recidivei.

A. Faza acută nemijlocită

Faza acută nemijlocită generează un şir de comportamente specifice:

a) reacţia nemijlocită – imediat după actul agresiv victima poate manifesta un comportament isteric şi fobic. Totodată, reacţia fizică şi emoţională poate fi atât de intensă, încât victima poate fi marcată de şoc şi depresie. Se evidenţiază două tipuri principale de reacţii: exprimate şi controlate. În cazul stilului expresiv, în timpul interviului victima manifestă fobii, furie, iar în cazul stilului de control, reacţiile sunt dirijate şi controlate, victima se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, emoţiile reale sunt camuflate;

b) reacţia fiziologică – dureri în tot corpul sau în unele părţi ale corpului, îndeosebi mâini, picioare, cap, piept etc. Totodată se înregistrează dereglarea somnului (insomnii, coşmaruri) şi dereglări ale instinctului alimentar (lipsa apetitului, dureri de burtă, stări de vomă, pierderea sau diminuarea simţului gustativ);

c) reacţia emoţională – victima se simte vinovată, înjosită, ruşinată, este marcată de fobie, stres, depresie şi anxietate. Trăirile emoţionale variază de la remuşcări, degradare, vinovăţie, ruşine, disconfort, până la furie, dorinţa de a se răzbuna, ură faţă de partener. Varietatea trăirilor emoţionale determină modificarea frecventă a dispoziţiei;

d) reacţia cognitivă – victimele încearcă să se debaraseze de gândurile negative, dureroase, dar conştientizează că acestea nu le dau pace. Se gândesc cum ar fi putut evita violenţa, ce ar fi trebuit să facă sau să nu facă pentru a nu o provoca. Se simt vinovate. Mult mai greu le este victimelor care încearcă să îşi controleze, să îşi camufleze reacţiile şi sentimentele. În exterior ele par a fi foarte calme, de parcă nu li s-ar fi întâmplat nimic, interiorul însă este perturbat de emoţii negative. Durata acestei faze are caracter individual, de la caz la caz, ea poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni.

B. Faza reorganizării

Faza reorganizării poate dura luni sau ani întregi. Sunt mai multe circumstanţe care asigură ieşirea din criză: stilul personal al victimei, particularităţile ei psihologice, oamenii care o înconjoară, susţinerea şi ajutorul lor, precum şi atitudinea acestora faţă de ea după incident. Pe parcursul procesului de reorganizare victimele trebuie să depăşească următoarele momente:

a) schimbări în stilul de viaţă – unele victime continuă să îndeplinească obligaţiile cotidiene, merg la lucru, studii, dar se simt incapabile de a se încadra în activitate. O altă categorie de victime aplică alt stil de viaţă: preferă să îşi petreacă timpul acasă, practic nu ies nicăieri, nu lucrează. Cel mai adesea, victima caută ajutor la familia de origine, de la care este sigură că va primi susţinere şi în cadrul căreia se simte în siguranţă. În alte cazuri, victimele simt nevoia de a se mişca, de a pleca undeva, de a schimba locul de trai. Probabil această dorinţă este generată de nevoia de a fi în siguranţă, de frica de partener şi de aceea îşi schimbă adresa şi numărul de telefon;

b) visurile şi coşmarurile – reprezintă sindromul principal care continuă să se manifeste în perioada de reorganizare: coşmaruri care actualizează actul de violenţă în urma căruia victima a avut de suferit (visează agresorul de care încearcă să se apere, dar nu reuşeşte) şi visuri care reflectă faza terminală a actului de violenţă (apar mai târziu: victima este cea care săvârşeşte actul de violenţă);

c) fobiile dezvoltate ca mecanism de autoapărare – victima se teme să rămână singură, să aibă relaţii sexuale, să se întâlnească cu agresorul. La evaluare este necesar a se constata dacă fobiile sunt generate de realitate sau de fantezii;

d) reacţia complexă la violenţa în familie – depresia de lungă durată, abuzul de alcool sau utilizarea altor substanţe psihoactive, comportamentul suicidal sau psihopat, regresie, refuzul de a trăi o viaţă normală, dorinţa de a declanşa conflicte familiale;

e) reacţia slabă la violenţa în familie – acest tip de reacţie apare la victimele care nu vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate, nu îşi exteriorizează emoţiile. Ca rezultat, victima se închide în sine. De aceea, la evaluare este necesar să i se adreseze o serie de întrebări adecvate situaţiei, să i se insufle curaj şi optimism şi să se înţeleagă motivele care determină o victimă a violenţei să păstreze tăcerea.

………”