CEDO – Cauza Johanna Huber împotriva României

În cauzele Pappszasz împotriva României, Johanna Huber împotriva României si Tulea împotriva României statul român a fost sanctionat ca urmare a vânzarii unor apartamente nationalizate catre fostii chiriasi, apartamente asupra carora s-a recunoscut reclamantelor un drept de proprietate, fara a li se plati, acestora, o justa despagubire.

Hotarârea din 21 februarie 2008 a fost publicata în Monitorul Oficial nr. 677 din 2 octombrie 2008.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, RECLAMANTA se plânge de faptul ca a suferit o încalcare a dreptului sau la respectarea bunurilor, cauzata de hotarârile instantelor interne care, desi au constatat ilegalitatea confiscarii si lipsa titlului valabil al statului asupra apartamentului în discutie, au validat în final vânzarea sa de catre stat chiriasilor. Reclamanta arata ca autoritatile i-au vândut bunul, pe care statul si l-a însusit în mod abuziv, în ciuda demersurilor sale în vederea restituirii lui. În plus, ea considera ca solutia pe care Guvernul o lasa sa se întrevada pentru a obtine o reparatie, si anume Legea nr. 10/2001, nu constituie un mijloc eficient.

CURTEA observa ca reclamanta detine o hotarâre definitiva si irevocabila care dispune autoritatilor sa îi restituie bunul în litigiu. În speta, Curtea observa ca vânzarea de catre stat a apartamentului nr. 2 al reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea totusi vânzarea bunurilor confiscate ilegal, o împiedica pe reclamanta – chiar si în prezent – sa se bucure de dreptul sau de proprietate recunoscut printr-o hotarâre definitiva si irevocabila.

În ceea ce priveste despagubirea oferita reclamantei atunci când statul a apropriat imobilul în anul 1989, pe care reclamanta nu a încasat-o, Curtea constata ca nu se poate sustine ca suma oferita în momentul confiscarii reflecta valoarea reala a bunului (vezi Konnerth) sau ca era rezonabila în sensul jurisprudentei Curtii, si aceasta chiar tinând cont de valoarea pe care suma respectiva o avea la momentul respectiv. Mai mult, faptul ca reclamantei i s-a propus o despagubire în anul 1989 nu poate scuti autoritatile de la executarea Hotarârii definitive din data de 19 noiembrie 1999.

Prin urmare, faptul ca reclamanta a fost lipsita de dreptul de proprietate asupra bunului sau, combinat cu lipsa totala a unei despagubiri adecvate timp de circa 8 ani, a facut-o sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Constatând încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a hotarât ca statul român sa îi restituie reclamantei apartamentul nr. 2, precum si terenul aferent si dependintele casei situate în str. Anda Calugareanu nr. 1, Bucuresti, în 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, urmând ca în lipsa acestei restituiri, sa îi plateasca reclamantei 170.000 EUR, cu titlu de prejudiciu material. Curtea a acordat reclamantei si suma de 2.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.